Happy new year

Puternicul atac de iluminare al lui Jill Bolte Taylor

 ... So, who are we? We are the life force power of the universe, with manual dexterity and two cognitive minds. And we have the power to choose, moment by moment who and how we want to be in the world. Right here and right now, I can step into the consciousness of my right emisfere, where we are.

 IM AM THE LIFE FORCE POWER OF THE UNIVERSE 

I am the life force power of the 50 trillion beautiful molecular geniuses that make up my form, at one with all that is. ...

Which would you choose? Which do you choose? And when?  

sau puteti sa vizionati direct pe site-ul TED, unde va puteti pune subtitluri in limba romana aici

Iubirea disperata

   "TRĂIA ODATĂ o fată singuratică ce căuta cu disperare iubirea. Într-o zi, pe când se plimba prin pădure, ea a găsit două păsărele cântătoare. Ea le-a luat acasă şi le-a pus pe amândouă într-o colivie.
   Fata Ie-a dat mâncare şi în foarte scurt timp păsările au început să crească în puteri.
   În fiecare dimineaţă ele o trezeau şi o salutau cu un cântec minunat. Fata simţea o iubire profundă pentru aceste păsări. Ei îi plăceau atât de mult cântecele păsărelelor încât şi-ar fi dorit ca melodiile acestora săi dureze o veşnicie.
   Într-o zi, fata a lăsat din greşeală uşa coliviei deschisă. Pasărea cea mai mare şi mai puternică dintre ele, a ieşit atunci din colivie şi şi-a luat zborul.
   Fata a urmărit-o în timp ce pasărea se rotea în aer în jurul ei. Fetei îi era frică că pasărea avea să plece şi să nu se mai întoarcă. Astfel că, în momentul în care pasărea se apropie de ea, fata o prinse brusc şi cu sălbăticie din zbor. A apucat-o bine şi a ţinut-o apoi strâns în mâini preţ de câteva secunde.
   Inima ei bătând cu putere, se bucura acum de succesul pe care îl repurtase.
   Imediat însă, o idee îi încolţi în minte. Simţea că pasărea pe care o ţinea strâns în mâinile ei nu mai opunea rezistenţă şi nu se mai mişca... şi i-a fost frică de un gând. Fata a deschis atunci mâna, uitându-se cu spaimă şi înfrigurare la pasăre. Pasărea moartă îi adeverise dândul. Apucarea bruscă, cauzată de iubirea ei disperată o omorâse.
   Fata a rămas paralizată de durere şi de remuşcări la ceea ce făcuse ea cu mâinile ei. Câteva momente mai târziu, ea a observat cealaltă pasăre, ieşind şi ea afară pe uşa coliviei.  A văzut nevoia acesteia de libertate, nevoia de a zbura pe cerul albastru şi liber. Fata a luat pasărea în ambele mâini şi a ridicat-o apoi încet deasupra capului. Pasărea şi-a luat zborul. S-a învârtit odată, de două ori, de trei ori... Fata a privit cu încântare bucuria păsării aflată în libertate. Inima ei nu se mai gândea la pierdere. Ea vroia ca pasărea ei să fie fericită. Dintr-o dată, pasărea zbură mai aproape şi mai aproape şi până la urmă se aşeză pe umărul fetei. Aici începu să cânte cea mai dulce melodie pe care o auzise vreodată fata.


 Cei 4 ÎNŢELEPŢI DIVINI au adăugat Ia povestirea de mai sus următoarele sfaturi:
   1. Îngerul Vasile de la Răsărit a zis:
   "Cea mai rapidă cale de a pierde dragostea cuiva  este aceea de a o ţine prea strâns! Cea mai bună modalitate de a o păstra este de a-i da aripi!"
   2. Îngerul Sebastian de la Apus a zis:
   "Când greşiţi ceva ori pierdeţi ceva... nu pierdeţi şi  lecţia pe care o puteţi învăţa atunci!"
   3. Îngerul David de la Miază-zi a zis:
   Nu Luaţi ceea ce vi se dă. Luaţi numai ceea a meritaţi."
   4. Îngerul Daniel de la Miază-noapte a zis:
   "Când daţi... - primiţi. Aşa că e mai bine să daţi şi să uitaţi... şi să primiţi şi să nu uitaţi niciodată! Până la urmă voi primiţi exact ceea ce daţi!" "

Povestea numarul 48 din Cartea cărţilor de înţelepciune - sectiunea intai, cartea a doua

de Iordache Bota

Craciun Fericit!

Despre respiratie

Am primit astazi in dar de la Mos Craciun o carte care se numeste Spiritualitatea corpului, scrisa de Alexander Lowen, carte pe care am reusit sa o citesc partial si din care vreau sa citez cateva lucruri importante despre respiratie.


"... Toti stim ca respiratia aduce organismului oxigenul necesar pentru intretinerea "focurilor" metabolismului. Din pacate, corpul nu poate inmagazina oxigenul in cantitate suficienta pentru a impiedica moartea in cazurile in care respiratia se opreste in timpul mai multor minute. (Este posibil in schimb sa supravietuiesti fara apa in timpul mai multor zile si fara hrana mai multe luni). Dar a respira nu e numai o operatie mecanica. Este un aspect al ritmului fundamental de expansiune si de contractie a corpului, care-si gaseste expresia in batalie inimii.


Mai mult, respiratia este o expresie a spiritualitatii corpului. In Biblie, este stabilit ca pentru a crea Omul: "Dumnezeu a luat o bucata de pamant si i-a insuflat prin narile sale o rasuflare de viata si astfel Omul a devenit o fiinta vie".


Ideea ca aerul contine forte esentiale in viata este de asemnea un element important in filozofia hindusa; ea se numeste prana. Aerul este o forta cu adevarat vitala care are puterea de a face sa dea foc unei substante inerte cum e lemnul. El poseda aceasta proprietate organismului viu.


Respiratia este in relatie directa cu starea de excitare a corpului. Atunci cand suntem calmi si destinsi, respiratia noastra este lenta si usoara. Intr-o stare de puternica emotie, respiratia devine mai rapida si intensa. Atunci cand ne e frica, inspiram violent si ne retinem respiratia. Atunci cand suntem incordati respiratia devine superficiala. Invers este de asemenea adevarat. O respiratie mai profunda serveste la relaxarea corpului. ...

Este important sa fii atent la respiratie, sa remarci daca respiri pe gura sau pe nas, sau daca iti retii respiratia. A suspina este un indicator serios, caci reprezinta manifestarea inconstienta a retinerii suflului. Respiratia normala este un fenomen auzibil care devine mai mult in timpul somnului. Persoana care respira intr-un mod inauzibil isi inhiba puternic respiratia. Contrar suspinului care antreneaza o iesire de aer, cascatul antreneaza o intrare de aer. Semn al oboselii sau al atipirii, el se produce cand o persoana are nevoie sa-si refaca plinul de energie. Cascatul este si semn de plictiseala. Cand o situatie este excitanta si stimulanta, respiratia noastra este puternica si energia noastra creste.  ...   

Respiratia profunda face sa intervina cavitatea abdominala inferioara care se umfla la inspiratie si se dezumfla la expiratie. ... in realitate aerul nu intra niciodata in cavitatea abdominala; in acelasi timp cand respiram profund, expansiunea cavitatii abdominale inferioare permite plamanilor sa se umfle mai usor si mai plin. Cum aceasta miscare face posibila o mai mare expansiune a plamanilor, respiratia este deodata mai usoara si mai ampla. ...

In respiratia superficiala, miscarile respiratorii sunt limitate la torace si la zona diafragmei. Miscarile diafragmei catre jos este restransa, antrenand obligatoriu expansiunea plamanilor catre exterior. Aceasta creaza o tensiune in corp, pentru ca expansiunea cutiei toracice, rigida, cere efort mai mare ca expansiunea cavitatii abdominale. Este permis de a intreba de ce acesta este modul respiratiei cel mai raspandit, in masura in care cere mai mult effort si lasa sa intre mai putin oxigen. Raspunsul la aceasta intrebare rezida in intelegerea raportului existent intre respiratie si senzatie.

A respira profund semnifica a resimti profund. Daca noi respiram profund, pana in cavitatea abdominala, aceasta zona prinde viata. Nerespirand profund, noi suprimam sentimente sau senzatii care sunt in legatura cu abdomenul. Unul din aceste sentimente este suferinta pentru ca abdomenul participa la "lacrimi profunde". Noi denumim astfel de lacrimi "lacrimi abdominale". Lacrimile abdominale ating o profunzime in suferinta care, intr-un mare numar de cazuri, ating disperarea. Foarte devreme in viata lor, copiii invata ca aducand inauntru burta si strangand-o, pot pune capat sentimentelor neplacute de suferinta si durere.
 

Daca aveti tendinta sa nu va exprimati sentimentele voastre, daca aveti probleme in a plange, este foarte probabil ca aveti probleme de respiratie. Daca va retineti sentimentele voastre, va retineti aerul si pieptul va fi in mod sigur prea umflat. Femeile sunt mai libere ca barbatii in exprimarea sentimentelor lor - ele pot plange mai usor - si, in consecinta respiratia lor e mai libera; ele sufera mai putine infarcturi si traiesc mai mult timp. Nu vreau sa spun ca ele nu au probleme emotionale sau ca respiratia lor este perfect naturala. Femeile care se modeleaza pe valori masculine cum ar fi fermitatea, duritatea, eficacitatea si controlul sentimentelor lor sunt de la fel de vulnerabile ca barbatii si pot de asemenea sa aiba piepturile prea umflate.

Exista puternice sanse ca fumatorii de ambe sexe sa sufere in mod egal de aceasta. A fuma da impresia de a respira fara sa se introduca mult oxigen in corp, oxigen care ar putea pune in miscare sentimente dureroase. 

In interesul sanatatii, este important ca noi sa fim constienti de modul nostru de respiratie. ..."

Multumesc inca o data Mos Craciun pentru minunatul dar :)

ÎNTÂLNIREA DINTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE - poveste terapeutica

Ceea ce este propriu fiinţelor vii de pe planeta Pământ este faptul că se înscriu într-o existenţă finită. Putem înţelege această finitudine, nu ca pe un sfârşit în sine, ci ca pe o posibilă trecere spre o altă formă de existenţă.

Din totdeauna, se pare că oamenilor le-a fost imposibil să facă posibilă întâlnirea dintre Viaţă şi Moarte. Atunci când Viaţa se man­ifestă, în toată puterea ei, Moartea se ţine deoparte, la distanţă. Apoi, când aceasta din urmă se simte mai puternică, soseşte în tăcere şi atunci Viaţa este cea care trebuie să se îndepărteze şi să dispară. Uneori, Moartea ezită să se impună, când simte că este chemată, se poate apropia, însă adeseori alege să plece înapoi, deoarece nu îi place deloc să i se dicteze ceea ce trebuie să facă. Dar, de obicei, este neiertătoare, nu are pic de suflet, îşi face meseria cu multă com­petenţă şi seriozitate.

Contrar a ceea ce gândesc foarte mulţi oameni, pentru că nu o cunosc, Moartea nu acţionează întodeauna brusc, dintr-o dată. Cel mai adesea, îşi face simţită prezenţa cu multă delicateţe şi discreţie. Ceea ce este brutal, este ceea ce se întâmplă înainte de sosirea ei, precum o boală, un accident, o violenţă primită în corp de cel care va muri. Moartea însă este ceva delicat, sensibil şi, îndrăznesc să spun, pudic, care nu se dezvăluie decât cu foarte mari precauţii. De fapt, nimeni nu a întâlnit-o cât timp era în viaţă, era viu.

Nu ştiu cine a jucat rolul intermediarului pentru a organiza o confruntare între Viaţă şi Moarte. Cele două nu s-au întâlnit niciodată, nici măcar o singură dată în toată existenţa lor. Dacă mă gân­desc bine, cred că Timpul este cel care le-a propus întâlnirea.Timpul, s-a întâlnit mai întâi cu Moartea. A invitat-o să devină sau mai degrabă să redevină, în cazul în care a fost vreodată, copil. Doar aşa, pentru câteva momente să accepte să fie un copil.

"Dacă, timp de câteva ore te vei întoarce in copilaria ta, poate atunci Viaţa, căreia vreau să îi fac aceeaşi propunere, rede­venită ea însăşi un copil, va accepta sa se joace cu tine, să vorbească cu tine.

- Să se joace cu mine? Se miră Moartea. Dar eu nu m-am jucat nici măcar o dată în viaţa mea, nu am avut nici timp nici chef de joacă. Ca să te joci, trebuie să fii fericit, vesel, disponibil, în timp ce eu de abia am timp să ajung de la un capăt la altul al planetei pentru a fi acolo la momentul potrivit şi a-mi face treaba, adică să ajut pe cineva să moară, apoi să dispar din nou, să redevin invizibilă. Nu îţi dai seama cât de mult am de lucru! Uneori, în timpul războaielor sau al foametei, al catastrofelor naturale, dacă ai şti de câte persoane trebuie să mă ocup, aproape în acelaşi timp. Am câteva ajutoare totuşi, dar doar pentru câteva fracţiuni de secundă. Trebuie ca cel sau cea care moare să ştie că eu sunt cea care îi ia, este misiunea mea. Nu am timp de pierdut pentru a mă întâlni cu Viaţa, trăim în două lumi total separate, nu văd nici un interes în propunerea ta!"

Timpul şi-a argumentat propunerea, i-a vorbit despre progres, despre evoluţie, despre schimbările petrecute în lume, despre nece­sitatea de a se cunoaşte mai bine, pentru a răspândi pacea. Insista asupra copilăriei, a jocurilor şi a viselor din acele vremuri. A amintit inocenţa şi curiozitatea copiilor, acele lucruri care ne ajută să înţelegem mai bine unele dintre misterele lumii...

După un moment de gândire, Moartea 1-a întrebat:

- "Aş vrea mult să mă joc, aş vrea să încerc măcar o dată, o sin­gură dată să văd cum este, dar mă întreb ce joc să aleg.

- Singurul joc pe care îl cunoaşte Viaţa, care se numeşte " o să ne prefacem că..." Adică o să ne prefacem că tu dormi, o să ne facem că tu eşti un copil mic, care a adormit în plină zi, la malul mării. Ce zici?

- Mai am nevoie să mă gândesc, îi răspunse Moartea."

Astfel, Timpul, care ştie uneori să aibă o răbdare nesfârşită, a formulat cele două invitaţii, una pentru Moarte şi una pentru Viaţă.

Şi, apoi, într-o seară, la asfinţitul soarelui, Moartea a ieşit din tăcerea ei şi i-a propus Vieţii să se joace "o să ne prefacem că..." , de exemplu, că ea va dormi, iar Viaţa i-a răspuns:

"O să ne prefacem că eu dorm şi visez că te voi cunoaşte!

- Dacă eu mă voi preface că dorm, vei putea atunci să te apropii de mine şi chiar să îmi strecori câteva vise în somn, mie, care nu visez niciodată ... " îi sugeră Moartea.

Astfel, Viaţa a reuşit să o întâlnească pe Moarte, care se prefăcea că doarme. Câteva minute mai târziu, a strecurat nişte vise în som­nul Morţii, care era atât de obosită încât nu a mai fost nevoie să se prefacă şi a adormit cu adevărat, lucru care nu i se mai întâmplase de secole întregi. A fost însă un moment foarte scurt, dar care a fost observat de către toate fiinţele vii, fiindcă în acel moment nu a mai murit nimeni în întreg universul!

Şi astfel Moartea, care era mereu ocupată cu moartea altora, a visat la propria ei moarte, lucru pe care nu îl făcuse niciodată înainte. Pentru ea era ceva liniştitor, aproape voluptos, să se lase transpusă în vis, să nu mai aibă nici o responsabilitate, să simtă că se putea abandona, putea renunţa să mai alerge în cele patru colţuri ale lumii, să se zbată fără încetare pentru a nu lăsa să îi scape nimic, nici cea mai măruntă suferinţă, violenţă sau nedreptate, acele lucruri care cheamă Moartea după ele. În visul ei, a văzut-o pe Viaţă, aple­cată asupra ei, care îi vorbea cu blândeţe: "Nu vreau ca tu să mori sau să dispari, ştiu că rolul tău este foarte important pentru echili­brul universului, însă aş vrea doar ca uneori să le acorzi o a doua şansă celor care au trecut pe lângă propria lor viaţă. Să nu mai vrei să îi iei cu tine, atât de repede. Să le acorzi o şansă celor care nu au reuşit să descopere dragostea, tuturor celor care nu şi-au cunoscut posibilităţile şi chiar şi celor care şi-au distrus bucata de viaţă pe care au primit-o în păstrare. Aş vrea să le oferi posibilitatea să mai stea puţin cu mine, Viaţa, să încerce pentru a doua oară să descopere cât de mult merită să fie trăită existenţa lor. Îţi cer să faci acest lucru pentru cât mai mulţi oameni, mai ales pentru cei care crezi că sunt capabili să îşi revizuiască existenţa...

- De fapt, îi răspunse Moartea, în visul ei, ai vrea ca eu să lucrez pentru tine, să le acord un plus de viaţă tuturor celor care nu au avut curajul să o trăiască din plin. Nu crezi că exagerezi cerându-mi aşa ceva mie? Nu este misiunea mea să încerc să îi reconciliez cu viaţa pe toţi cei care vor să moară!

- Ştiu că cererea mea poate părea exagerată, dar şi tu ai avea multe de câştigat: vei avea în sfârşit oameni care vor muri fiind tot mai vii şi nu morţi dinainte aşa cum sunt mulţi când ajungi la ei sa îi iei cu tine. Ştii foarte bine că orice formă de viaţă de pe Pământ are un sfârşit, iar tu eşti acolo, să îi primeşti pe toţi, la capăt de drum. Nimeni nu ştie exact cine eşti tu, oamenii doar îşi imaginează, te-au reprezentat mult, pe vremuri purtând o coasă mare, astăzi ca pe o doamnă în alb, care îi ia de mână pe cei ce se află la sfârşitul vieţii, indiferent ce vârstă au şi îi conduse în lumea de dincolo. Gândeşte-te bine la propunerea mea."

Când Moartea s-a trezit, din somnul ei real, câteva dintre cuvin­tele Vieţii îi răsunau încă în urechi. Se crede că Viaţa şi Moartea nu s-au mai întâlnit de atunci niciodată, dar, ceea ce este sigur, este fap­tul că, uneori Moartea mai lasă o a doua şansă de viaţă unora dintre oameni şi acest lucru se întâmplă mai des decât am crede. În ultimii ani, mi s-a părut că eram şi eu unul dintre aceşti oameni.

Cu multumiri doamnei Psiholog dr. Mariana Costache  pentru materialul de mai sus
de Jaques Salome - 

Despre dragoste

“…..................


… Cu totii dorim sa fim iubiti, este un sentiment care vine din insasi neuropsihologia creierului nostru. Prin dragoste creierul se imbogateste cu serotonina si endorfine, suntem rezistenti la stress, colectam mai multa energie si avem sentimentul de implinire. Desi iubirea este un lucru care se “invata treptat” pe parcursul dezvoltarii individuale, creierul uman are dinainte mecanismul preformat gata sa declanseze cascada reactiilor emotional-vegetative ale dragostei si sursa tuturor “relelor” este in aria prefrontala si a legaturilor ei cu formatiunile de la baza creierului1.

Deci, am putea spune ca suntem nascuti sa iubim!

Da, nu pot sa neg. Cu toate acestea, s-a demonstrat ca acest mecanism preformat si determinat genetic este intretinut, intarit sau deturnat de influentele familiale, educationale, culturale, sociale si chiar politice din mediul in care individul vietuieste.

Deci cum spun unii autori*, noi nu sunt suntem prizonierii genelor atunci cand iubim, mai avem o sansa!

Indivizii dependenti, adictivi la dragoste vad dragostea ca o nevoie fara de care nu pot supravietui, ei tind sa adopte o atitudine care sa-i faca iubiti, cocolositi, protejati, se pun intr-o pozitie inferioara in relatiile cu persoanele de care vor sa fie iubiti, solicita direct sau indirect dovezi de afectiune si le cauta sau genereaza pentru a-si lua “doza” zilnica de drog. Ca orice adictiv, ei sunt constrangatori si manipulativi si contrar celor ce doresc, ei sfarsesc rejectati, repudiati si singuri.

La polul opus sa afla indivizii care vad dragostea ca ceva de dorit dar nu singurul lucru care ii poate face fericiti si impliniti. Dragostea nu este singurul lucru care contribuie la realizarea umana si stima de sine.

Daca vrei sa stii ce fel de individ esti evalueaza afirmatiile urmatoare, cat de mult esti de acord cu ele, de la:

a fi total de acord (5),

partial de acord (4),

neutru (3),

partial dezacord (2)

si

total dezacord (1).

In paranteza este scorul pentru raspunsul tau. Apoi aduna scorul fiecarei afirmatii si fa totalul. Deci evalueaza afirmatiile cat mai adevarat (nu te gandi prea mult, alege primul raspuns care iti vine in minte dupa ce citesti intrebarea):

1. Nu pot fi fericit fara ca cineva sa ma iubeasca

2. Daca altii nu ma plac nu voi fi fericit

3. Daca oamenii de care-mi pasa imi intorc spatele inseamana ca nu sunt bun

4. Daca cineva pe care iubesc nu ma iubeste insemana ca nu sunt vrednic de a fi iubit

5. Daca sunt departe de altii sunt nefericit

Acum fa scorul total si afla ca, cu cat scorul este mai mare cu atat esti mai dependent de dragoste, deci mai vulnerabil. Cum ti-a iesit, unde te plasezi? incearca sa fii corect cu tine insati!

Iti mai spun o “smecherie”, ia o foaie de hartie si scrie toate activitatile care iti fac placere: de ex. sa citesti, sa asculti muzica, sa gatesti, sa mergi pe bicicleta, sa alergi sau sa faci altfel de sport, sa te duci sa faci o activitate voluntara, sa navighezi pe internet, sa mergi la pescuit sau sa-ti ingrijesti masina si cate altele si o sa ramai mirat ca cele mai multe activitati care iti fac placere sunt cele pe care le faceai sau le faci singur!

Acum poate realizezi ca problema este cum anticipezi satisfactia sau fericirea pe care doresti s-o dobandesti in diferite momente si credinta nejustificata ca totul depinde de prezenta unei persoane iubite langa tine.

Daca faci o analiza pro si contra a fiecarei situatii in care doresti sa fii cu cineva iubit si pui avantajele si dezavantajele o sa vezi ca:

- a fi singur este posibilitatea sa explorezi cu adevarat ceea ce simti, gandesti si stii;

- a fi singur iti da realmente oportunitatea sa experimentezi lucruri noi in viata si sa vezi daca iti sunt potrivite sau nu;

- a fi singur iti da posibilitatea sa te dezvolti ca individualitate;

- a fi singur iti da masura responsabilitatii individuale;

- doar daca poti fi singur poti sa accezi la a fi cu cineva si sa ramai tu insati si sa dai ce ai mai bun fara sa pierzi nimic...

Doar felul cum gandim noi despre o situatie face ca acea situatie sa arate intr-un fel sau altul. Dragostea nu este o nevoie, nu e ca oxigenul, ea este doar o dorinta justificata de natura noastra umana de a forma un cuplu, o familie, de a avea si oferi protectie, ingrijire si siguranta, de a avea copii si de a-i invata sa fie si sa reuseasca singuri ca premiza esentiala pentru a iubi si a fi iubiti...”



* Riane Eisler and Daniel S. Levine: Nurture, Nature, and Caring: We Are Not Prisoners of Our Genes, Brain and Mind, 2002, 3: 9-52.


Citat din “Epitaf la mormantul sinucigas din dragoste” de Dr. Radu Vrasti

Kitchener, Ontario, 22 August 2008

POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT - poveste terapeutica

Suntem fiinţe de rostiri şi de tăceri, care înaintăm uneori pe acelaşi drum, foarte aproape unii de alţii, dar mult mai rar ne aflăm in acelaşi timp pe cele patru drumuri care se numesc: A îndrăzni să ceri, A şti să dai, A putea să primeşti şi A-ţi asuma riscul de a refuza.
                

Era odată, pe o planetă foarte apropiată de a noastră, o femeie pe care o chema Da Deacord şi care făcea parte din tribul Spunetot. Un trib înrudit cu tribul Măsimtbineînpieleamea, Sănătoşii, veri cu Câtimpnuamîncercatcontinui şi cu Reuşescoricum. Şi încă multe altele, precum faimosul trib Amîncredereînmine, unde copiii, foarte devreme învaţă să îndrăznească să îşi exprime sentimentele, să îşi arate emoţiile, să vorbească despre ceea ce simt, să se poziţioneze, să se afirme în faţa celorlalţi, fără nici o reţinere.

Într-o zi, Da Deacord a întâlnit un bărbat pe care îl chema Anxiosul, din tribul foarte renumit Nimicdezis.

Foarte repede, şi-a dat seama că avea pentru el sentimente de iubire şi chiar dorinţa de a merge mai departe în acest sens. Şi, cum se părea că şi el o iubea, chiar dacă nu se exprimase niciodată clar, îşi dorea să stea mult cu ea, fără să îi spună niciodată ce dorea de fapt, astfel încât a îndrăznit ea să facă primul pas. Astfel, între Da Deacod şi Anxiosul au fost mai multe întâlniri care apoi s-au trans­format în întâlniri amoroase. Întâlniri, care, în spiritul lui Da Deacord trebuiau să se transforme într-o relaţie de cuplu si, de ce nu, într-o căsătorie! Astfel, Anxiosul a acceptat atunci când ea i-a vorbit despre dorinţa ei de a trăi cu el şi, cine ştie, poate de a forma apoi o familie, de a avea o casă a lor.

Tribul lui Anxiosul, Nimicdezis, care nu era doar cunoscut, ci şi foarte numeros, conţinea de asemenea mai multe clanuri, toate înru­dite între ele, de sute de ani, precum clanul Nuîndrăznesc, clanul Nueuşor, Mi-efrică, Nucontează, Nupotfacenimic, Nureuşesc, Nueştigenul meu. Toţi membrii acestor clanuri, bărbaţi, femei, copii aveau o caracteristică generală: nu aveau încredere nici ei între ei, nici în alţii, din afara clanului. Acest lucru se traducea printr-o dorinţă de a nu spune absolut nimic despre sine, de a nu exprima ceea ce simţeau, de a nu vorbi despre ceea ce gândeau, de a nu lăsa să se vadă emoţiile pe care le aveau. Toate astea de frică să nu pară slabi. Nu cred că e nevoie să mai spun că, printre membrii acelor triburi, bărbaţii, în primul rând erau incapabili să îşi exprime senti­mentele pe care le aveau, în cazul în care aveau sentimente... Lucru care se întâmpla însă foarte rar!

Cred că aţi înţeles faptul că Da Deacord a avut o dificultate. A descoperit foarte repede, după câteva luni de viaţă în comun, că iubirea nu era suficientă pentru a menţine împreună două persoane, în timp lung şi mai e nevoie de ceva în plus: să îndrăzneşti să comu­nici, adică să accepţi să împărtăşeşti, să pui în comun, să vorbeşti despre tine şi să ai sentimentul că eşti ascultat de celălalt...

Avea sentimente foarte puternice pentru Anxiosul, pe care ar fi vrut să le împărtăşească sau măcar să le exprime. Ar fi vrut să îi vor­bească despre gândurile ei, despre copilăria ei, despre amintirile ei fericite. Uneori se întreba: "oare cum pot să îi spun că îl iubesc, fără să se simtă deranjat, fără să considere acest lucru drept o intruziune în viaţa lui intimă, o agresiune sau o provocare? Cum aş putea să îl invit să vorbească despre el, despre tinereţea lui, despre familia lui, despre visele sau despre proiectele sale fără să considere acest lucru drept o violare a intimităţii? Cum să îndrăznesc să stârnesc un schimb, fără să mă confrunt cu mutismul partenerului meu, care de obicei nu are nimic de spus, nu vrea să împărtăşească nimic (în afara întâlnirilor pe plan fizic)? Un bărbat curajos, dinamic, care se simte bine aşa cum e, dar care nu vrea să schimbe nimic în relaţia ei? Pentru Anxiosul era bine aşa cum era, nu era necesar să vorbească despre asta. De altfel, imediat ce Da Deacord încerca să vorbească, el se ridica, începea să se agite, părea că tot timpul avea ceva de făcut, ceva urgent.

Da Deacord, după câteva tentative de a-1 face să vorbească, care au eşuat, a înţeles că tot ceea ce era legat de relaţiile umane consti­tuia un schimb delicat, uneori chiar îl deranja. Astfel a început să se teamă să nu îl sperie, să nu îl forţeze şi atunci a renunţat să mai vor­bească despre ea, despre ceea ce simţea. Ea, care totuşi făcea parte din tribul Spunetot, un trib în care fiecare ştia să vorbească foarte bine. Un trib în care cu toţii, mari şi mici îşi vorbeau cu o mare uşurinţă şi libertate, despre tot ceea ce li se întâmpla în viaţă. Da Deacord s-a trezit în mod paradoxal în situaţia de a nu mai putea să vorbească despre ea, de a-şi interzice să mai spună ceva despre relaţia lor. Astfel, a început să cenzureze comunicarea, adică posi­bilitatea de a împărtăşi şi de a pune în comun.

După câţiva ani, relaţia lor consta în a se despărţi dimineaţa, pen­tru a merge la serviciu, fiecare în altă direcţie, apoi a se reîntâlni seara, spunându-şi bună seara, a ieşi uneori să se plimbe în tăcere, unul lângă altul sau a merge la restaurant doar pentru a mânca, apoi stăteau în faţa televizorului şi priveau doar emisiunile pe care el voia să le vadă (se uita în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la ser­viciu, în program pentru a şti la ce să se uite seara!)

Apoi mergeau să se culce, unul după altul, foarte rar în acelaşi timp, pentru că ei îi plăcea să mai rămână să citească. Uneori, bineînţeles, făceau dragoste, (de obicei o dată sau de două ori pe săptămână), în linişte.

Anxiosul adormea apoi imediat. Uneori adormeau unul lângă altul, după ce potriveau ceasul să sune la ora 6:45, când el se trezea. După ce se trezea alerga puţin şi apoi îşi lua micul dejun, citind ziarul.

Da Deacord a fost foarte repede atinsă, fără să îşi dea seama, de un simptom numit "Represie imaginară". Simptom, care apoi se poate transforma într-o boală serioasă, antirelaţională, care ne face să nu îndrăznim să spunem ceva pentru noi înşine, deoarece ne gândim înainte că acel lucru ar putea să îi facă rău celuilalt sau că celălalt nu va fi de acord sau ne va judeca sau ne va respinge şi nu ne va mai iubi dacă ne exprimăm esenţa gândurilor şi vorbim despre ceea ce simţim atunci când simţim acel lucru!

Exista un antidot foarte puţin cunoscut împotriva acelei boli, însă eficient, care se numea: "Nu o să mai gândesc în locul celuilalt". Insă Da Deacord nu se simţea pregătită să ia acel antidot. Ea credea, în mod naiv, că într-o zi, partenerul ei se va trezi, că se va schimba, va înţelege şi va începe să vorbească, să comunice cu ea!

Îşi pusese multe speranţe în el, însă fără să ţină cont de condiţiile în care a fost crescut Anxiosul, de educaţia pe care a primit-o în tribul lui. In tribul Nimicdezis "Nu se vorbea, nu se pierdea timpul cu discuţii inutile! Nu era nevoie să îţi povesteşti mereu viaţa! Oricum, cuvintele nu folosesc la nimic, decât la a produce suferinţă... când cei doi parteneri îşi dau seama că nu se mai înţeleg, a vorbi este o pierdere de timp, între bărbaţi se poate discuta, glumi, însă cu femeile devine totul foarte serios, vor tot timpul să ştie ce simţim, daca le iubim, dacă ne este bine..."

Cu toate acestea, Da Deacord nu voia să se descurajeze, credea că iubirea ei, răbdarea ei, atenţia faţă de partenerul ei, îl vor face să înţeleagă faptul că, într-un cuplu era important ca cei doi să îşi vor­bească, să comunice, să împărtăşească ceea ce simt...

Însă timpul care trecea, nu îi confirma deloc acest lucru. Şi până la urmă ea a fost cea care s-a schimbat. Atunci când a descoperit că nu mai cânta, ea care cânta atât de des la începutul relaţiei cu Anxiosul. Ea, care fusese tânăra atât de veselă, relaxată, care râdea tot timpul, din orice, simţea că a devenit nervoasă, crispată, supărată.

Şi atunci Da Deacord s-a gândit să sosise timpul să se respecte, să nu îşi mai consume toate resursele şi să încerce să păstreze vie încrederea ei în viaţă. A făcut o ultimă tentativă cu partenerul ei. Într-o seară, după masă, după ce a stins televizorul, i-a întins un sim­bol, o sârmă ruginită, pe care i-a spus să o ţină de un capăt. Ea ţinea în cealaltă mână o eşarfă de mătase. "Sârma aceea ruginită sim­bolizează relaţia noastră, cea pe care o avem astăzi. Pentru mine această relaţie nu mai este bună şi prefer să renunţ la ea." Şi a dat drumul capătului de sârmă pe care îl ţinea în mână. "Nu mai vreau această relaţie, nu m-am căsătorit cu tine pentru a trăi aceste lucruri" Apoi i-a arătat eşarfa: "Această eşarfă reprezintă relaţia pe care aş vrea să o am cu tine. Înseamnă că am nevoie de o relaţie în care să existe reciprocitate, în care să poată circula mesaje de la mine înspre tine şi mesaje care vor veni dinspre tine spre mine, pe care să le pot accepta fără să ezit, fără reticenţă".

Povestea mea nu mai spune mai departe ce a făcut Anxiosul. Oare a acceptat noua relaţie pe care i-o oferea soţia lui şi a renunţat la cea veche? Ceea ce ştiu însă este că Da Deacord a hotărât să se respecte pe sine şi este pregătită să meargă pe drumul pe care simte că va fi cel mai bine pentru ea. A avut nevoie de mulţi ani pentru a descoperi că era foarte important să se respecte şi să îşi asume riscul de a renunţa la o relaţie, chiar dacă era foarte importantă pentru ea, când acea relaţie nu mai era destul de hrănitoare pentru a îi permite fiecăruia să împărtăşească ceea ce era mai bun în ei.

 de Jaques Salome - cu multumiri doamnei Psiholog dr. Mariana Costache

Plantuta cea perseverenta - Poveste terapeutica

S-a intamplat o data, ca samanta unei flori, purtata de vant, sa aterizeze pe o carare plina de pietre si cu putin pamant. O pala de vant a rostogolit-o pana a cazut printre bulgarii de pamant, iar cand a venit ploaia a inceput ca creasca. Floricica a reusit sa se inalte destul de bine pe carare. Din pacate insa, de cate ori incerca sa se intinda mai mult, cineva calca peste ea. De cate ori se intampla acest lucru, fie ca ii era strivita o frunza, fie ca i se rupea chiar varful florii, micuta planta incerca iar si iar sa scoata la iveala cate o frunzulita, sau un bobocel de floare. Numai ca de cate ori acest lucru pornea bine, se gasea cineva care sa o rupa in vreun fel, fie turtind-o cu pantoful, fie cu roata bicicletei... Pana la urma, biata plantuta s-a vazut silita sa renunte la dorinta de a se mai inalta. S-a hotarat sa incerce doar sa supravietuiasca, ramanand mereu la fel. Insa si acest lucru era greu, pentru ca primea prea putin soare si prea putina hrana.

Intr-o zi, un gradinar a trecut pe acolo si a observat pe carare mica planta.

Ei, ei, nu cresti intr-un loc prea bun, a spus el. Tu ar trebui sa te afli intr-o gradina unde sa poti creste cat mai frumos. 

Gradinarul a plecat acasa si s-a intors cu o sapa si cu o galeata. Apoi s-a apucat sa sape, asigurandu-se ca a reusit sa cuprinda toate firicelele radacinii, fara sa le rupa. A luat planta la el in gradina, a gasit un loc cu pamant gras unde a fixat-o, iar apoi a stropit-o grijuliu cu multa apa.

Acum esti intr-un loc mai potrivit, Micuta Planta, a zis el. Aici vei putea sa cresti si sa te dezvolti exact asa cum le este dat tuturor celor ca tine, si pentru ca te-ai straduit atat de mult sa supravietuiesti, in mod sigur vei creste si vei deveni cea mai frumoasa floare din aceasta gradina.

Mica plantuta era foarte speriata. Se chinuise sa stea in acelasi loc atat de mult timp, incat ii era pur si simplu frica acum cand i se oferea aceasta noua posibilitate de a se schimba total. Gradinarul a bagat de seama ca micutei plante ii era frica, asa ca i-a vorbit din nou.

Avem voie sa ne fie frica, dar nu trebuie ca frica  sa ne opreasca sa crestem si sa ne dezvoltam, a sfatuit-o el pe mica planta. Pentru ca sa ajungi sa fii exact ceea ce poti cu adevarat sa fii, trebuie sa gasesti forta in tine insati, sa te indrepti si sa te deschizi chiar tu catre soare. Abia atunci vei reusi sa te vezi in adevarata lumina.

Bietei plantute ii era inca frica, dar s-a hotarat sa nu scape aceasta ocazie, asa ca a cautat si a gasit in ea insasi puterea de a se deschide spre lumina, foarte curand s-a ivit o frunzulita, iar apoi un bobocel de floare, urmate de altele si de altele. Plantuta a capatat incredere si a inceput sa se simta mai puternica si mai curajoasa. Nu dupa mult timp s-a acoperit cu o multime de flori minunate. Gradinarul povestea tuturor prietenilor sai despre noua, extraordinara planta din gradina sa. Foarte multa lume a inceput sa viziteze gradina ca sa admire florile acestei plante atat de speciale. Planta auzea din ce in ce mai des in jurul ei cuvintele cu care vizitatorii ii laudau frumusetea si isi dadea seama ce mult se schimbase si ce mult crescuse.

Acum ca era vindecata de tot, planta a inteles cu adevarat ca pentru ca sa se dezvolte pana la frumusetea ei deplina a trebuit sa aiba foarte multa incredere si curaj ca sa se inalte singura spre soare prin propriile ei puteri. 

de Sempronia Filipoi

Imaginea de sine a bebelusului nostru

Iata cateva idei utile, culese din scrierile Virginiei Satre, care ne vor ajuta sa intelegem mai bine cat de important este felul in care un adult se comporta cu copilul mic si cum putem sa il ajutam sa isi construiasca o imagine de sine sanatoasa.

" Copilul vine pe lume ca o coala alba de hartie, iar stima de sine, valoarea pe care si-o acorda sunt un produs al modului in care il trateaza adultii. Ce inseamna asta? Ca, acestia nu pot sa fie constienti de faptul ca felul in care ating un copil poate modifica stima de sine a acestuia.

Copii invata stima de sine din vocile pe care le aud, din expresiile din ochii adultilor care se ocupa de ei, din tonusul musculaturii celor care ii tin in brate, din modul in care adultii raspund la plansul lor.

Daca bebelusul ar putea vorbi, el ar spune: "sunt iubit", nu ma baga nimeni in seama; sunt respins; ma simt singur", "sunt cel mai important", "nu am nici o valoare. sunt o povara". 

Acestia sunt precursorii mesajelor de valoare de sine de mai tarziu.

Cateva idei care ii pot ajuta pe proaspetii parinti sa dezvolte stima de sine a bebelusilor lor:

• Iinvatati sa fiti constienti de modul in care ii atingeti pe ceilalti. Cum v-ati simti daca ati fi voi cei atinsi astfel? Cand va atingeti copilul imaginativa ce afla acesta. Cum este mangaierea voastra: apasata, delicata, lipsita de energie, umeda, iubitoare, ezitanta, nelinistita? Spuneti-i copilului ce anume simtiti.
• Invatati sa fiti constienti de expresiile pe care le aveti in privire. Apoi, recunoasteti-le: "sunt manios", "sunt speriat", "sunt fericit" si asa mai departe. Este important sa ii dati voi copilului invormatii directe despre voi.
• Copii foarte mici au tendinta de a crede ca toate evenimentele din jur se intampla din cauza lor. Aici intra atat intamplarile bune, cat si cele rele. O parte importanta din procesul de invatare a stimei de sine este diferentierea clara dintre acele evenimente care tin de copil si evenimentele care tin de altcineva. Cand vorbiti cu copilul fiti foarte clar cu privire la persoana la care faceti referire. De exemplu, o mama suparata din cauza coportamentului unuia dintre copiii ei poate spune: "VOI NU MA ASCULTATI NICIODATA!" iar acest mesaj este auzit si crezut de toti copii ei prezenti, desi ea dorea sa transmita mesajul doar unuia dintre ei.
• Sprijiniti capacitatea si libertatea copilului de a comenta si de a pune intrebari, astfel incat fiecare persoana sa poata verifica ceea ce se intampla. In exemplul de mai sus, copilul cu libertatea de a pune intrebari poate reactiona: "La mine te referi?"

Toate evenimentele, actiunile, vocile, tot ce se intampla in jurul bebelusilor ramane inregistrat in adancul acestora si, la un anumit nivel, are un inteles. Regresia hipnotica prin care adultii revin in copilarie, valideaza aceste concluzii. Adeseori bebelusii inregistreaza aceste evenimente fara contextul care le-ar putea explica in mod corespunzator. Fara intelegerea acestor circumstante, evenimentele devin baza unor concluzii ulterioare false si al comportamentului ce decurge de aici. Recomandarea este ca parintii sa le spuna copiilor ce se intampla, indicand clar contextul si persoanele implicate. De exemplu daca v-ati certat cu sotul, puteti merge la patul copilului, sau la locul de joaca si ii puteti explica pe rand ce s-a intamplat. Este extrem de important sa faceti asta, mai ales daca numele copilului a aparut in cearta voastra. ...

A fi suparat si a descrie supararea sunt doua lucruri diferite, tonul vocii este complet altul. Am vazut copii de 4 ani plangand cand parintii lor se certau. In momentul in care cearta se incheia si parintii incepeau sa ii explice copilului ce se intamplase, in modul descris mai sus, acesta incepea sa zambeasca si sa se duca linistit la culcare. 

Nu doar evenimentele negative il tulbura pe copil ci si cele pozitive, ... evenimentele produc reactii emotionale si declanseaza raspunsuri emotionale, asa ca este bine sa verbalizam si sa comnunicam cu copilul astfel incat acesta sa stie ce se intampla. Fara ajutor copii nu pot diferentia contextul de eveniment si evenimentul de propria persoana. 

Un alt mod de a ajuta copilul sa capete stima de sine este sa vorbim cu el stand la nivelul lui vizual, pronuntandu-i numele, strigandu-l afectuos, pronuntand cu atentie "eu" si "tu". Cand faceti asta fiti pe deplin prezent pentru copil, asa ii transiteti cu succes iubirea voastra. 

Stima de sine se invata foarte bine si prin sublinierea asemenarilor si a diferentelor. Discutati despre asta din perspectiva descoperirii si nu in contextul competitiei si a comparatiilor. .

Stima de sine se invata si atunci cand ii oferiti copilului multe oportunitati prin care ii stimulati interesul si, mai apoi, il ghidati pe calea performantei. ... 

O fiinta care este vizibil iubita si apreciata va invata mai usor noi lectii. 

Multi dintre noi, parinti fiind, suferim inca de stima de sine scazuta invatata de cand eram si noi copii. Aceasta situatie poate fi un obstacol atunci cand ne propunem sa ii invatam pe altii ceea ce noi nu am fost invatati niciodata. Cu toate astea, partea frumoasa este ca stima de sine poate fi remodelata la orice varsta. Oricine descopera ca nu sta prea bine la acest capitol, doreste sa recunoasca asta si doreste sa se schimbe poate ajunge la un nivel crescut de stima de sine. 

Este un proces care necesita timp, rabdare si curajul de ati asuma noi riscuri. Investind in aceste eforturi, inseamna ca putem descatusa resurse vaste, neutralizate, prin dezvoltarea unor sentimente de pretuire fata de propria persoana. 

Daca maine dimineata ne-am trezi cu o stima de sine mai inalta, am fi capabili sa ne purtam cu noi insisi, dar si cu celilalti, cu iubire, amabilitate, autenticitate. ..."

Femei care iubesc prea mult - continuare

9. Pentru că ai a avut parte de o copilărie lipsită de siguranţă, simţi nevoia disperată de a avea controlul asupra bărbaţilor şi a relaţiilor tale amoroase. Iţi ascunzi acest efort de a controla oamenii şi situaţiile sub masca "ajutorului". Trăind într-unul din mediile haotice ale familiilor dezorganizate-alcoolic, violent, incestuos - copilul va fi cuprins, fără îndoială, de panică, la gândul că familia sa şi-a pierdut controlul. Persoanele de care acesta depinde nu sunt prezente, pentru că sunt prea bolnave ca să-i asigure protecţia. În realitate, familiile din această categorie sunt mai degrabă o sursă de ameninţări şi suferinţă, decât sursa de siguranţă şi protecţie de care are nevoie copilul. …
10. În relaţiile tale, trăieşti mai curând în visul tău despre cum ar putea fi, decât în realitatea situaţiei în care te afli. Când iubim prea mult, trăim într-o lume imaginară, în care bărbatul lângă care suntem nefericite şi nemulţumite se transformă în ceea ce suntem sigure că poate deveni şi va  deveni cu ajutorul nostru. Pentru că ştim foarte puţin despre, ce înseamnă să fii fericit într-o relaţie, pentru că nu avem experienţa a ceea ce înseamnă să fii cu cineva la care ţii şi care îţi împărtăşeşte sentimentele, nu îndrăznim să ne apropiem de ceea ce ne dorim cu adevărat, decât în visul pe care îl trăim. …
11. Eşti dependentă de bărbaţi şi de suferinţa sufletească. In opinia lui Stanton Peele, autorul volumului Love and Addiction ("Dragoste şi dependenţă"), „experienţa care generează dependenţă este aceea care absoarbe conştiinţa persoanei şi, asemeni analgezicelor, calmează anxietatea şi durerea. Poate că nu există nimic mai bun pentru absorbirea conştiinţei noastre decât o relaţie amoroasă de un anumit tip. O relaţie vicioasă se caracterizează prin dorinţa de a te afla mereu în prezenţa liniştitoare a celuilalt... A doua caracteristică este diminuarea capacităţilor persoanei respective de a da atenţie celorlalte aspecte ale vieţii sale şi de a se ocupa de ele." ...
12. Se poate să fii predispusă din punct de vedere emoţional şi, de multe ori, biochimic, la dependenţa de droguri, alcool, şi/sau anumite alimente, mai ales cele care conţin zahăr. Criteriul de mai sus se aplică îndeosebi acelora (dintre femeile ce iubesc prea mult) ce provin din părinţi care fac abuz de anumite substanţe. Toate femeile care iubesc în exces poartă însuflet rămăşiţe din experienţele anterioare, care le-ar putea determina să facă abuz de tranchilizante pentru a scăpa de sentimentele chinuitoare. …
13. Prin atracţia pe care o simţi faţă de persoanele cu probleme care trebuie rezolvate, sau prin implicarea în situaţii de cele mai multe ori haotice, incerte şi chinuitoare din punct de vedere emoţional, eviţi, de fapt, să-ţi îndrepţi atenţia spre responsabilitatea faţă de propria ta persoană. Deşi ne pricepem foarte bine să intuim ce simte altă persoană, sau să ne dăm seama de ce are nevoie altcineva, nu suntem "conectate" la propriile noastre sentimente şi nu suntem capabile să luăm decizii înţelepte în legătură cu problemele importante ale vieţii noastre, care ne tulbură. …
14. S-ar putea să ai o înclinaţie spre stări depresive episodice, pe care încerci să le împiedici prin emoţia pe care ţi-o procură o relaţie instabilă. …
15. Nu te simţi atrasă de bărbaţi amabili, echilibraţi, demni de încredere şi interesaţi de persoana ta. Pe aceştia îi consideri „plicticoşi". ... Bărbatul furios are nevoie de înţelegerea noastră. Nefericitul are nevoie de alinarea noastră. Bărbatul neadaptat are nevoie de încurajarea noastră, iar cel insensibil de căldura noastră sufletească.

Citat din Robin Norwood - Femei care iubesc prea mult

Femei care iubesc prea mult

... Caracteristicile femeilor care iubesc prea mult:
 1. Prin definiţie, provii dintr-o familie dezechilibrată în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute. Poate că o modalitate mai adecvată de a încerca sa înţelegem această caracteristică este de a începe mai întâi cu cea de-adoua parte: „în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute". „Nevoile emoţionale" nu se referă doar la nevoia de dragoste şi afecţiune. Deşi acest aspect are importanţa lui, şi mai grav este faptul că percepţiile şi sentimentele tale au fost în mare masură ignorate şi respinse, în loc să fie acceptate şi validate. ...
 2. Pentru că tu însăţi ai primit prea puţină atenţie, încerci să umpli acest gol cu un substitut, devenind femeia care oferă protecţie, mai ales bărbaţilor care par să aibă nevoie de aşa ceva. Gândiţi-vă cum se poartă copiii, mai ales fetiţele, când sunt lipsiţi de dragostea şi atenţia pe care o doresc şi de care au nevoie. Dacă un băiat poate deveni agresiv şi manifesta un comportament distructiv şi violent, fetiţele îşi îndreaptă cel mai adesea atenţia spre păpuşa favorită. Când o leagănă şi o mângâie, identificându-se cu ea până la un punct, fetiţa se angajează, de fapt, în strădania indirectă de a primi atenţia de care are nevoie. La maturitate, femeile care iubesc prea mult fac acelaşi lucru, poate doar cu mai multă subtilitate.
 3. Întrucât nu ai reuşit să-ţi transformi părinţii (sau doar pe unul din ei) în personajele tandre, iubitoare, după care ai tânjit atât, reacţionezi cu tot sufletul atunci când întâlneşti acel tip arhicunoscut de bărbat indisponibil emoţional, pe care încerci -ca şi în trecut - să-l schimbi prin iubirea pe care i-o arăţ. Poate că a trebuit să lupţi cu unul, sau cu amândoi părinţii. Dar orice ar fi fost greşit, absent sau dureros în trecut reprezintă exact ceea ce încerci să dovedeşti că este bine în prezent. Acum începe să devină evident că se petrece ceva nesănătos şi auto-distructiv. Ar fi bine dacă am veni cu toată afecţiunea, compasiunea şi înţelegerea noastră în relaţia cu bărbaţi sănătoşi, bărbaţi de la care am putea spera să primim ceea ce ne lipseşte. Dar nu suntem atrase de bărbaţi sănătoşi, care ne-ar putea oferi ceea ce avem nevoie. Aceştia ni se par plicticoşi. Suntem atrase de bărbaţi care reproduc pentru noi lupta pe care am dus-o cu părinţii noştri, pe vremea când încercam să fim destul de bune, de iubitoare, de merituoase, de utile şi isteţe ca să câştigăm dragostea, atenţia şi aprecierea celor care nu ni le puteau oferi din cauza propriilor lor probleme şi preocupări. ...
 4. Terorizată de posibilitatea abandonului, faci orice să salvezi de la destrămare relaţia cu un bărbat. Abandonul este un cuvânt tare. Înseamnă să fii părăsit, poate chiar să mori, pentru că s-ar putea să nu fii în stare să supravieţuieşti în singurătate. Există abandon literal şi abandonemoţional. Orice femeie care iubeşte prea mult a trăit abandonul emoţional profund, cu toată groaza şi vidul sufletesc pe care le implică. …
 5. Aproape nimic nu va fi prea dificil, nu va lua prea mult timp, nu va fi prea costisitor dacă îl „ajuta" pe bărbatul cu care ai o relaţie. Teoria din spatele „ajutorului" este că, dacă dă rezultate, bărbatul va deveni aşa cum îl vrei tu, aşa cum simţi nevoia să fie, ceea ce înseamnă că vei fi învingătoare în lupta pentru lucrul după care ai tânjit atâta timp. ...
 6. Obişnuită cu lipsa dragostei într-o relaţie personală, eşti dispusă să aştepţi, să speri şi să îţi dai şi mai mult silinţa să-i faci pe plac. Dacă o altă persoană, cu o viaţă diferită, s-ar găsi în situaţia noastră, ar putea spune: „Dar e îngrozitor. Am să-i pun capăt". Dar noi presupunem că, dacă relaţia nu merge şi noi nu suntem fericite, este pentru că încă n-am făcut tot ce trebuia. Interpretăm fiecare nuanţă de comportament ca un semn că partenerul nostru începe în sfârşit să se schimbe. Trăim cu speranţa că mâine va fi altfel. …
 7. Eşti dispusă să îţi asumi mult mai mult de 50% din responsabilitate, vină şi imputări în orice relaţie. Adesea, acelea dintre noi care provin din familii dezechilibrate au avut părinţi iresponsabili, imaturi şi slabi. Am crescut repede şi am devenit pseudo-adulţi, cu mult înalte de a fi pregătite să purtăm povara acestui rol. în acelaşi timp, însă, ne-a făcut plăcere puterea pe care ne-au conferit-o familia şi cei din jur. ...
 8. Respectul de sine este extrem de scăzut şi în forul tău interior nu crezi că meriţi să fii fericită. Crezi, mai degrabă, că trebuie să lupţi pentru a obţine dreptul la fericire. Dacă părinţii noştri nu ne consideră demne de dragostea şi atenţia lor, cum putem atunci să credem că suntem într-adevăr bune şi pricepute? … ... Va continua ...

 citat din "Femei care iubesc prea mult" - Robin Norwood