"Incercand sa atingem inaccesibilul, facem sa devina imposibil si ceea ce ar fi fost realizabil" Watzlawick
De multe ori tindem catre perfectiune. Consideram ca numai perfectiunea ne-ar face sa ne simtim bine. Credem cu tarie ca numai atunci cand suntem perfecti putem ajunge sa fim impliniti, fericiti. Si, in tot acest timp cat muncim cu toate celulele corpului nostru ca sa ajungem la perfectiune, nu ne dam seama ca de fapt pierdem esentialul. Uitam sa traim, uitam sa ne bucuram, uitam sa ii bucuram pe cei de langa noi, uitam sa iubim si uitam sa ne lasam iubiti.
Cerem si celor de langa noi sa se ridice la asteptarile noatre si nu acceptam nici cea mai mica abatere de la traiectorie.
Suntem noi fericiti cu noi asa PERFECTI? Si daca am ajuns la concluzia ca nu suntem, ce ne facem? Ca ne-am obisnuit sa tindem catre perfectiune si consideram ca nu ne mai putem deconecta?
Primul pas catre rezolvarea acestei dileme ar fi sa incepem sa coboram stacheta. Treptat, putin, putin cate putin, cate o jumatate de milimetru in fiecare zi. Apoi din ce in ce mai mult, pana ajungem la niveul la care consideram ca putem echilibra balanta. Ca e in regula daca ne scapa cate o imperfectiune. Ca e in regula daca cel de langa noi a facut ceva gresit. Ca atunci cand dam cu stangul in dreptul in loc sa ne enervam, ne amuzam. Si dupa aceasta munca de iesit din perfectiunea intruchipata (trebuie sa recunoastem ca este o munca grea si de lunga durata) vom ajunge la concluzia ca de fapt suntem mult mai eficienti din toate punctele de vedere, din momentul in care am inceput sa devenim mai putin perfecti.
Numai prin ceea ce putem face pentru noi si pentru cei de langa noi ne face sa ne simtim bine si ne putem inalta spre acele limite ale POSIBILULUI.
Perfectionisitii sunt oameni bolnavi si ei nu stiu. Se cred perfecti, isi cred lor, ca isi pot face viata perfecta si au aspiratii irealiste traind in lumea povestii lor.
RăspundețiȘtergereEi nu stiu cum sa reactioneze in situatii grele, cind e sa li se intimple ceva dur, pe ei ii loveste si nu stiu sa trateze acea situatie. Imaginea care o au despre sine, despre viitorul lor, despre lumea ca de povesti care o asteapta, ii afunda in ireal, ii rup de realitate.
Evenimente dure, ca moartea unui prieten sau a unei rude, ii scoate din povestea lor perfecta, din perfectionismul care si l-au facut religie, si ii loveste de ii prabuseste.
Nu sunt obisnuiti sa se loveasca de greutati, sa le duca, sa gaseasca iesirea din ele, ramin in lumea lor imaginara, perfecta, perfectionista.
Perfectionismul este boala si ei nu stiu.
Era o fetita care luase 10 la bacalaureat, la o emisiune TV, si era tare mindra ca ea e perfectionista. Saraca in lumea perfecta, in asteptarile si efortul ei de a fi perfectionista, nu e obisnuita cu greutati, si cum sa le trateze, cum sa reactioneze la ele. Lumea nu e roz, oricit ti-ai crea tu imaginea despre ea ca perfecta, oricit ai incerca sa faci totul perfect, sa duci munca ta la perfectiune, si sa ai asteptarile tale de poveste, lumea nu e roz, intimplarile nu sunt roz. Perfectionistii sunt ca niste masinute-robotei care nu au scoala vietii.
Ei nu stiu sa se smereasca, nu stiu sa accepte si imperfectiuni, conosiderindu-i pe cei nu atit de perfecti ca ei, niste rebuturi, niste exemplare nereusite.
Se vor afunda cu timpul in aceasta boala a lor, si loviturile vietii, faptul sa li se va arata limitele vietii, nimicnicia vietii, ii va disloca din fantezia bolii lor.
Vor ajunge, atunci cind vor realiza care e valoarea vietii, sa isi dea seama ca au alergat dupa himere, atunci cind telul lor era perfectiunea.
Bine e ca acste persoane sa le evitati, sa evitati contactul cu ele, caci au duritate, au rautate, au ochi dur, vad numai nerealizari, nu stiu sa vada binele din altii, nu stiu sa arate mila, compasiune si dragoste. Bine e sa le evitam, pina e sa-si vina in fire.