Horia Rizea, un baietel de 13 ani, l-am auzit ieri la Guerrilla de dimineata unde a fost invitat de Dobro si Craio la joi de vivre... m-a impresionat pana la lacrimi...
Horia a scris o carte despre relatia cu sora lui care este afectata de autism.
Zice:
"Nu am amintiri foarte clare de cand s-a nascut ea. Totusi imi amintesc ca era un bebelus foarte plangacios... Pe mine nu ma supara prea tare, dar parintii mei se ingrijorau. Oare nu aflasera ca bebelusii mai si plang?"
Cand parintii au aflat ca fiica lor are autism, reactia lui Horia a fost:
"Eram prea mic ca sa stiu ce inseamna acel cuvant ciudat... Pana la urma ce era asa rau? Eu eram tot eu, Kiti, tot Kiti, jucariile, tot jucarii, mami si tati, la fel."
Kiti plangea mult cand era mica, dar mama o linistea cu usurinta. De cand a crescut mare supararile ei sunt insa mai dramatice... Cum sa o impacam? Uneori, incerc sa dansez cu ea sau sa o gadil, dar tot suparata ramane. Poate vrea mai multa atentie? ATUNCI SA II DAM ATENTIE, NIMIC NU ESTE IMPOSIBIL, BA DIN CONTRA, SA VORBIM FRUMOS SAU SA NE JUCAM CU CINEVA ESTE CHIAR FOARTE USOR! Dupa 10 minute, Kiti se linisteste. Parintii ma intreaba si pe mine ce cred despre motivul supararii ei, iar eu incerc sa caut raspunsuri, fiindca nu imi place sa o vad suparata."
Cate cuvinte frumoase Horia:), acest copil de numai 13 ani prin aceasta carticica mare ne scoate din ceata in care uneori ne bagam singuri. Ne ajuta sa constientizam ca nu doar agoniseala, munca pe branci pentru a plati ratele uriase la palatele imense de care nu avem nevoie este scopul nostru principal in viata, ci trairea prezentului, bucuria clipei care trece atat de repede pe langa noi. Tu cand ai vazut ultima oara cerul? Si te-ai bucurat de asta? Cand ai multumit celui de langa tine ca exista? Cand ai zambit ultima oara unui necunoscut? Si cand ai vorbit ultima oara frumos fara sa fie nevoie sa obtii ceva??? Si cand te-ai bucurat ultima oara ca traiesti si atat? Cand le-ai spus ultima oara parintilor ca esti mandru ca esti fiul/fiica lor? Cand ai fost ultima oara multumit?
"Sora noastra este o sora mai putin obisnuita, insa este sora noastra, iar noi nu am cunoscut un alt model de sora. De aceea, familia noastra este destul de interesanta, chiar daca nu seamana cu altele. Eu sunt multumit de ea si va asigur ca nu as schimba-o cu alta pe lume."
Bravo Horia!!!
Cumparati si oferiti aceasta carte "In zbor barba nu creste" de Horia Rizea - Editura Frontiera
Multi dintre noi putem invata sau ne putem aminti/reaminti de multe lucruri elementare pe care le putem folosi/refolosi pentru a ne imbunatati calitatea vietii!
vineri, 21 septembrie 2012
marți, 18 septembrie 2012
Un vis de randunica
Uneori suntem responsabili sa ne confruntam cu realitatea viselor noastre, pentru a nu le mai considera obstacole.
"...Intr-o zi voi gasi o tara in care voi ramane pentru totdeauna. Cand va veni toamna nu va mai fi nevoie sa plec din cuibul meu, sa zbor spre tarile calde si apoi sa ma intorc inapoi, cand vine primavara..."
Acest vis revenea tot mai des in imaginarul unei randunele si de fiecare data, ii lasa un gust amar, regrete si tristete.Intr-un alt an, lucru care de altfel se pregatea de ani de zile, temperaturile s-au modificat.
Anotimpurile s-au topit unul in altul, nu mai era vara, nici iarna, primavara sau toamna, ci o clima neschimbata, cu un cer acoperit chiar si cand era soare, un aer inodor, fara parfum, fara canicula arzatoare, fara nebunie de culori.
La inceput randunica s-a bucurat mult.
"Ah, acum voi putea sa imi pastrez cuibul, sa-l fac mai rezistent, sa-l amenajez altfel, voi putea sa imi continui activitatile zilnice, sa ma intalnesc cu prietenii mei sau chiar sa invat sa inot... si sa pictez acuarele..."
Pe scurt, randunica noastra isi facea o multime de proiecte si, cum temperatura era aceeasi, a inceput sa realizeze cateva din aceste proiecte.
Zilele semanau unele cu altele, iarna a trecut foarte repede, apoi a venit primavara. Si o data cu ea celelalte randunele, care inca mai plecasera in tarile calde s-au intors.
Apoi a trecut vara, a venit toamna si randunica noastra se putea bucura ca va putea sa ramana din nou acasa, ca nu va trebui sa faca acea calatorie obositoare, spre tarile ce raman si iarna insorite.
Insa, in acel an randunica noastra se bucura mai putin de faptul ca ramanea in cuibul ei, zbura pe aceeasi bucata de cer si in acelasi spatiu care era al ei.
Incepuse chiar sa se plictiseasca, cuibul ei i se parea monoton, vecinii ei cam lipsiti de interes. Insa ceea ce ii lipsea cel mai mult era faptul de a visa. De cand nu mai calatorea nu mai avea nici vise.
Si, poate nu stiti, dar o randunica care nu mai viseaza este asemenea unei pasari fara aripi.
Sa nu va ingrijorati prea tare, mai avea aripi, insa aripi fara energie, anesteziate, care o purtau pe langa cuib, o ajutau sa incerce cateva acrobatii in zbor, sa plonjeze ca o sageata sa prinda o musca, dar care insa nu o mai purtau spre orizont, in calatorii lungi.
Isi indeplinea toate sarcinile de randunica, dar inima ei era in alta parte. Cu toate acestea avea acum tot ce isi dorise timp de ani de zile, dar nu era fericita.
Intr-o dimineata a simtit ceea ce ii lipsea cel mai mult, gustul marii si sunetul vantului care o insoteau in lungile calatorii de altadata.
Iar cand a venit toamna, randunica noastra a plecat din cuibul ei si a inceput din nou marea calatorie.
Stia ca avea sa fie ultima ei calatorie si voia sa mai simta o data apa sarata a marii si sa asculte zgomotul vantului. Vroia sa se mai scufunde o data in forfota de aripi si de corpuri asemanatoare cu ale ei, deasupra marilor si continentelor, intr-un elan de viata si de recunoastere reciproca.
Povestea "Un vis de randunica" dupa Jaqcues Salome
"...Intr-o zi voi gasi o tara in care voi ramane pentru totdeauna. Cand va veni toamna nu va mai fi nevoie sa plec din cuibul meu, sa zbor spre tarile calde si apoi sa ma intorc inapoi, cand vine primavara..."
Acest vis revenea tot mai des in imaginarul unei randunele si de fiecare data, ii lasa un gust amar, regrete si tristete.Intr-un alt an, lucru care de altfel se pregatea de ani de zile, temperaturile s-au modificat.
Anotimpurile s-au topit unul in altul, nu mai era vara, nici iarna, primavara sau toamna, ci o clima neschimbata, cu un cer acoperit chiar si cand era soare, un aer inodor, fara parfum, fara canicula arzatoare, fara nebunie de culori.
La inceput randunica s-a bucurat mult.
"Ah, acum voi putea sa imi pastrez cuibul, sa-l fac mai rezistent, sa-l amenajez altfel, voi putea sa imi continui activitatile zilnice, sa ma intalnesc cu prietenii mei sau chiar sa invat sa inot... si sa pictez acuarele..."
Pe scurt, randunica noastra isi facea o multime de proiecte si, cum temperatura era aceeasi, a inceput sa realizeze cateva din aceste proiecte.
Zilele semanau unele cu altele, iarna a trecut foarte repede, apoi a venit primavara. Si o data cu ea celelalte randunele, care inca mai plecasera in tarile calde s-au intors.
Apoi a trecut vara, a venit toamna si randunica noastra se putea bucura ca va putea sa ramana din nou acasa, ca nu va trebui sa faca acea calatorie obositoare, spre tarile ce raman si iarna insorite.
Insa, in acel an randunica noastra se bucura mai putin de faptul ca ramanea in cuibul ei, zbura pe aceeasi bucata de cer si in acelasi spatiu care era al ei.
Incepuse chiar sa se plictiseasca, cuibul ei i se parea monoton, vecinii ei cam lipsiti de interes. Insa ceea ce ii lipsea cel mai mult era faptul de a visa. De cand nu mai calatorea nu mai avea nici vise.
Si, poate nu stiti, dar o randunica care nu mai viseaza este asemenea unei pasari fara aripi.
Sa nu va ingrijorati prea tare, mai avea aripi, insa aripi fara energie, anesteziate, care o purtau pe langa cuib, o ajutau sa incerce cateva acrobatii in zbor, sa plonjeze ca o sageata sa prinda o musca, dar care insa nu o mai purtau spre orizont, in calatorii lungi.
Isi indeplinea toate sarcinile de randunica, dar inima ei era in alta parte. Cu toate acestea avea acum tot ce isi dorise timp de ani de zile, dar nu era fericita.
Intr-o dimineata a simtit ceea ce ii lipsea cel mai mult, gustul marii si sunetul vantului care o insoteau in lungile calatorii de altadata.
Iar cand a venit toamna, randunica noastra a plecat din cuibul ei si a inceput din nou marea calatorie.
Stia ca avea sa fie ultima ei calatorie si voia sa mai simta o data apa sarata a marii si sa asculte zgomotul vantului. Vroia sa se mai scufunde o data in forfota de aripi si de corpuri asemanatoare cu ale ei, deasupra marilor si continentelor, intr-un elan de viata si de recunoastere reciproca.
Povestea "Un vis de randunica" dupa Jaqcues Salome
luni, 17 septembrie 2012
Ai grija la ce conflicte dai nastere in sufletul copilului!
"Ceea ce ii transmiti copilului tau prin personalitatea ta are impact asupra viitoarei sale personalitati si asupra caracterului sau.
Daca esti o persoana anxioasa te vei manifesta ca atare si vei crea premisele manifestarii acestei stari de fapt si in copil. Daca esti o persoana inchisa in sine si necomunicativa, gandeste-te ca asta e ceea ce ii transmiti si copilului. Acesta este modelul lui. Daca esti o persoana care nu se impacienteaza usor si nu se sperie cand apare o dificultate, daca vei manifesta o atitudine increzatoare in tine si in capacitatea ta de a gasi o solutie, copilul va observa acest lucru, il va interioriza si probabilitatea de a manifesta mai tarziu aceeasi atitudine in fata dificultatilor intalnite este foarte mare.
Nu suntem niste copii fidele ale parintilor nostri, dar exista o parte importanta din ceea ce suntem care se datoreaza lor, sau interactiunii cu ei. Daca obisnuiesti sa umbli cu minciuna, nu te astepta ca fiul tau sa spuna adevarul.
Daca esti o persoana cu multe vicii, gandeste-te ce impact au ele asupra copilului tau. Vezi daca te poti impaca cu ideea ca si el va avea mai tarziu aceleasi obiceiuri ca si tine. Ce ai sa simti tu ca parinte cand il vei vedea ca pierde noptile? Iti vei face griji ca nu se odihneste destul? Ca si-a transformat noaptea in zi si ziua in noapte? A, tie ti se pare firesc sa stai noptile, tu ai intotdeauna un motiv important, intotdeauna cand e vorba de actiunile tale gasesti justificari.
Ei bine, sa stii ca nu esti singura persoana care face asta. Toata lumea o face.
Atunci cand creezi un precedent, nu poti sa ai control asupra a ceea ce urmeaza. Si, de obicei, ceea ce urmeaza depaseste precedentul ca amploare. Daca azi ii dai cuiva un deget, e foarte probabil ca maine iti va cere toata mana. ...
Psihologic, criticandu-l pe celalalt, omul incearca sa se aseze instantaneu pe o treapta superioara acestuia. Dar o astfel de superioritate este falsa si se afla doar in mintea celui care critica. Cateodata, nici macar in mintea lui, pentru ca exista un simt care il avertizeaza ca nu este tocmai in regula ce face, dar caruia nu ii da atentie, dorinta de dominatie prin superioritate fiind mai puternica decat dorinta de a-l intelege pe celalalt.
Marea problema a judecatii critice este ca afecteaza relatiile interumane si il afecteaza pe cel care judeca.
O judecata pripita intuneca fiinta si deschide usa trairilor negative. O judecata superficiala si pripita poate fi scanteia pentru aprinderea furiei. Critica excesiva si subiectiva doar distruge, este din start opusa gasirii de solutii. Atunci cand ne dam seama de defectele cuiva, e bine sa nu le spunem doar ca sa ne aflam in treaba si sa aratam cat de destepti suntem. Benefic este sa o facem intr-o maniera cat mai detasata, subliniind intai aspectele pozitive ale persoanei si oferind solutii pentru lipsurile sesizate. Cateodata este bine doar sa observam in tacere, pentru ca de muie ori persoana nu este pregatita sufleteste pentru o schimbare, si, atunci, critica noastra nu ii aduce nici un folos, ci doar o raneste.
Se poate sa te intrebi: „si ce legatura are asta cu copilul meu?". Ei bine, fericirea lui, echilibrul si armonia lui interioara depind de judecatorul din el si de capacitatea lui de a-i intelege pe ceilalti. Cu cat va respecta mai mult modul de a simti, de a gandi si de a actiona al celuilalt, cu atat mai mult starea lui de bine va fi mai deplina.
Cel care-i judeca cu asprime pe cei din jurul sau nu va fi niciodata multumit de sine insusi, caci acel judecator interior va fi necrutator nu doar cu ceilalti ci si cu el.
Omul este o fiinta unica. Suntem atat de asemanatori si, totusi, atat de diferiti. Interior traim sentimente si ganduri asemanatoare, dar curgerea lor, conexiunea dintre ele, intensitatea si manifestarea lor in actiuni concrete sunt atat de diferite! A face lucrurile diferit nu inseamna a fi rau sau a gresi. Se relationeaza mai degraba cu capacitatea persoanei de se exprima pe sine insusi.
Societatea tinde sa ne uniformizeze in detrimentul exprimarii sinelui nostru.
Ca parinte, datoria ta este sa-ti ajuti copilul sa respecte regulile societatii intelegandu-le sensul, pe de o parte, dar si sa afle cai de exprimare a fiintei unice din el."
Fragmente preluate din cartea "7 pentru o viata" de Gabriela Ciucurovschi
Daca esti o persoana anxioasa te vei manifesta ca atare si vei crea premisele manifestarii acestei stari de fapt si in copil. Daca esti o persoana inchisa in sine si necomunicativa, gandeste-te ca asta e ceea ce ii transmiti si copilului. Acesta este modelul lui. Daca esti o persoana care nu se impacienteaza usor si nu se sperie cand apare o dificultate, daca vei manifesta o atitudine increzatoare in tine si in capacitatea ta de a gasi o solutie, copilul va observa acest lucru, il va interioriza si probabilitatea de a manifesta mai tarziu aceeasi atitudine in fata dificultatilor intalnite este foarte mare.
Nu suntem niste copii fidele ale parintilor nostri, dar exista o parte importanta din ceea ce suntem care se datoreaza lor, sau interactiunii cu ei. Daca obisnuiesti sa umbli cu minciuna, nu te astepta ca fiul tau sa spuna adevarul.
Daca esti o persoana cu multe vicii, gandeste-te ce impact au ele asupra copilului tau. Vezi daca te poti impaca cu ideea ca si el va avea mai tarziu aceleasi obiceiuri ca si tine. Ce ai sa simti tu ca parinte cand il vei vedea ca pierde noptile? Iti vei face griji ca nu se odihneste destul? Ca si-a transformat noaptea in zi si ziua in noapte? A, tie ti se pare firesc sa stai noptile, tu ai intotdeauna un motiv important, intotdeauna cand e vorba de actiunile tale gasesti justificari.
Ei bine, sa stii ca nu esti singura persoana care face asta. Toata lumea o face.
Atunci cand creezi un precedent, nu poti sa ai control asupra a ceea ce urmeaza. Si, de obicei, ceea ce urmeaza depaseste precedentul ca amploare. Daca azi ii dai cuiva un deget, e foarte probabil ca maine iti va cere toata mana. ...
Psihologic, criticandu-l pe celalalt, omul incearca sa se aseze instantaneu pe o treapta superioara acestuia. Dar o astfel de superioritate este falsa si se afla doar in mintea celui care critica. Cateodata, nici macar in mintea lui, pentru ca exista un simt care il avertizeaza ca nu este tocmai in regula ce face, dar caruia nu ii da atentie, dorinta de dominatie prin superioritate fiind mai puternica decat dorinta de a-l intelege pe celalalt.
Marea problema a judecatii critice este ca afecteaza relatiile interumane si il afecteaza pe cel care judeca.
O judecata pripita intuneca fiinta si deschide usa trairilor negative. O judecata superficiala si pripita poate fi scanteia pentru aprinderea furiei. Critica excesiva si subiectiva doar distruge, este din start opusa gasirii de solutii. Atunci cand ne dam seama de defectele cuiva, e bine sa nu le spunem doar ca sa ne aflam in treaba si sa aratam cat de destepti suntem. Benefic este sa o facem intr-o maniera cat mai detasata, subliniind intai aspectele pozitive ale persoanei si oferind solutii pentru lipsurile sesizate. Cateodata este bine doar sa observam in tacere, pentru ca de muie ori persoana nu este pregatita sufleteste pentru o schimbare, si, atunci, critica noastra nu ii aduce nici un folos, ci doar o raneste.
Se poate sa te intrebi: „si ce legatura are asta cu copilul meu?". Ei bine, fericirea lui, echilibrul si armonia lui interioara depind de judecatorul din el si de capacitatea lui de a-i intelege pe ceilalti. Cu cat va respecta mai mult modul de a simti, de a gandi si de a actiona al celuilalt, cu atat mai mult starea lui de bine va fi mai deplina.
Cel care-i judeca cu asprime pe cei din jurul sau nu va fi niciodata multumit de sine insusi, caci acel judecator interior va fi necrutator nu doar cu ceilalti ci si cu el.
Omul este o fiinta unica. Suntem atat de asemanatori si, totusi, atat de diferiti. Interior traim sentimente si ganduri asemanatoare, dar curgerea lor, conexiunea dintre ele, intensitatea si manifestarea lor in actiuni concrete sunt atat de diferite! A face lucrurile diferit nu inseamna a fi rau sau a gresi. Se relationeaza mai degraba cu capacitatea persoanei de se exprima pe sine insusi.
Societatea tinde sa ne uniformizeze in detrimentul exprimarii sinelui nostru.
Ca parinte, datoria ta este sa-ti ajuti copilul sa respecte regulile societatii intelegandu-le sensul, pe de o parte, dar si sa afle cai de exprimare a fiintei unice din el."
Fragmente preluate din cartea "7 pentru o viata" de Gabriela Ciucurovschi
vineri, 14 septembrie 2012
Gandurile, o altfel de hrana
— ne tragem energia din gandurile noastre —
" Putine lucruri sunt atat de prezente in viata noastra precum gandurile pe care le avem. Mancam sau nu mancam, dormim sau nu, gandurile ne insotesc permanent. Ele curg intr-un suvoi subteran din care ne tragem permanent energia. Daca gandurile tale sunt frumoase, optimiste, increzatoare, tolerante, atunci si energia pe care o simti este una benefica. Si iti dai seama ca este benefica dupa starea de bine care o insoteste. Daca gandurile tale insotesc frica, invidia, supararea etc, atunci adio stare de bine. Fie te vei simti lipsit de energie, fie energia pe care o ai va tinde sa strice tot ceea ce este bun in viata ta. O numim cu totii energie negativa.
Ai vazut vreodata un covor facut sul? Imagineaza-ti ca in interiorul lui, in interiorul acelui sul se afla gandurile tale. Cand vei intinde covorul, vei proiecta cararea vietii tale. In momentul in care gandurile tale iau nastere, se creeaza si premisele de materializare a lor.
Gandurile noastre sunt la fel de importante ca si actiunile noastre. Exista o energie in fiecare din ele. Aceasta energie va atrage in viata ta acele lucruri la care te gandesti, indiferent ca le vrei sau nu. Te gandesti la ele si este suficient.
Gandirea isi are propriile sale mecanisme. Modul in care gandim are la baza niste setari, niste conditionari care vin din copilarie. El functioneaza ca un filtru: pana la un anumit nivel al constiintei noastre nu vedem realitatea asa cum este, ci asa cum ne-am obisnuit sa o vedem.
Sa spunem ca o persoana din grupul de prieteni spune un anumit lucru care pe tine te lezeaza. Simti ca te deranjeaza ce a facut si simti in acelasi timp cum creste furia in tine. Intr-un final, tragi concluzia ca a facut-o cu intentie. Intentionat a vrut sa te raneasca. Pentru ca avea de reglat niste conturi cu tine, pentru ca alta data si tu ai spus ceva ce l-a deranjat cu siguranta. Daaa, chiar iti amintesti cat de tare a fost deranjat de ceea ce ai spus. Se vedea clar pe fata lui. si rumegi aceste ganduri tot asa, pana cand concluzia devine de necontestat. Nu ai cum sa te inseli. Asta e! X a facut-o clar cu intentia de a te rani. Altfel, de ce te-ai simti atat de rau?
Apoi, intr-o discutie ulterioara cu respectiva persoana afli ca, de fapt, ceea ce a facut nu avea nici o legatura cu tine, ci cu altcineva. si-ti dai seama uimit ca intregul mecanism de gandire a fost complet eronat. Privesti cu uimire, derulezi mental filmul intregii intamplari, derulezi si filmul mintii tale si te intrebi cu stupoare: cum de a fost posibil?"
Fragment extras din cartea "7 pentru o viata" de Gabriela Ciucurovschi
" Putine lucruri sunt atat de prezente in viata noastra precum gandurile pe care le avem. Mancam sau nu mancam, dormim sau nu, gandurile ne insotesc permanent. Ele curg intr-un suvoi subteran din care ne tragem permanent energia. Daca gandurile tale sunt frumoase, optimiste, increzatoare, tolerante, atunci si energia pe care o simti este una benefica. Si iti dai seama ca este benefica dupa starea de bine care o insoteste. Daca gandurile tale insotesc frica, invidia, supararea etc, atunci adio stare de bine. Fie te vei simti lipsit de energie, fie energia pe care o ai va tinde sa strice tot ceea ce este bun in viata ta. O numim cu totii energie negativa.
Ai vazut vreodata un covor facut sul? Imagineaza-ti ca in interiorul lui, in interiorul acelui sul se afla gandurile tale. Cand vei intinde covorul, vei proiecta cararea vietii tale. In momentul in care gandurile tale iau nastere, se creeaza si premisele de materializare a lor.
Gandurile noastre sunt la fel de importante ca si actiunile noastre. Exista o energie in fiecare din ele. Aceasta energie va atrage in viata ta acele lucruri la care te gandesti, indiferent ca le vrei sau nu. Te gandesti la ele si este suficient.
Gandirea isi are propriile sale mecanisme. Modul in care gandim are la baza niste setari, niste conditionari care vin din copilarie. El functioneaza ca un filtru: pana la un anumit nivel al constiintei noastre nu vedem realitatea asa cum este, ci asa cum ne-am obisnuit sa o vedem.
Sa spunem ca o persoana din grupul de prieteni spune un anumit lucru care pe tine te lezeaza. Simti ca te deranjeaza ce a facut si simti in acelasi timp cum creste furia in tine. Intr-un final, tragi concluzia ca a facut-o cu intentie. Intentionat a vrut sa te raneasca. Pentru ca avea de reglat niste conturi cu tine, pentru ca alta data si tu ai spus ceva ce l-a deranjat cu siguranta. Daaa, chiar iti amintesti cat de tare a fost deranjat de ceea ce ai spus. Se vedea clar pe fata lui. si rumegi aceste ganduri tot asa, pana cand concluzia devine de necontestat. Nu ai cum sa te inseli. Asta e! X a facut-o clar cu intentia de a te rani. Altfel, de ce te-ai simti atat de rau?
Apoi, intr-o discutie ulterioara cu respectiva persoana afli ca, de fapt, ceea ce a facut nu avea nici o legatura cu tine, ci cu altcineva. si-ti dai seama uimit ca intregul mecanism de gandire a fost complet eronat. Privesti cu uimire, derulezi mental filmul intregii intamplari, derulezi si filmul mintii tale si te intrebi cu stupoare: cum de a fost posibil?"
Fragment extras din cartea "7 pentru o viata" de Gabriela Ciucurovschi
miercuri, 12 septembrie 2012
Povestea parintilor care aveau o nevoie atat de mare sa aiba o imagine perfecta despre ei insisi
Daca vrem sa cultivam cu orice pret o imagine perfecta despre noi insine, ne indepartam cu ani lumina de propria noastra fiinta.
Poate nu stiti, insa intr-o anume tara, o tara in care se petrece aceasta poveste, o tara indepartata, fiecare se comporta plecand de la niste obiceiuri care nu sunt intotdeauna usor de trait... pentru ceilalti. Au nevoie sa aiba tot timpul o imagine foarte buna despre ei insisi. Si, pentru a confirma acest lucru, se amesteca mereu in viata celorlalti. A avea in ochii lumii intregi o imagine pozitiva este un lucru foarte important pentru ei, si cand cineva indrazneste sa puna la indoiala acea imagine, spunandu-i de exemplu, unui om ca el nu vede asa cum se vede el insusi, declanseaza o adevarata drama, care destabilizeaza toata familia si pe cei apropiati lui.
Trebuie sa stiti, ca in aceasta tara oamenii pot fi extrem de directi, spun ceea ce gandesc si, chiar mai mult, fara sa ii pese ce vor spune cei din jur. Uneori se simt uimiti, socati chiar cand cineva apropiat le spune ca a fost ranit, l-a jenat felul in care i-a incalcat intimitatea sau un alt lucru pe care l-a facut. Nu va puteti imagina ce furtuna poate sa starneasca acest lucru!
Asa s-a intamplat de curand intr-o familie din aceasta tara, a caror fiica, deja adulta, mama la randul ei, care se machia dupa bunul ei plac, s-a trezit cu niste observatii grele facute de tatal ei, in fata unor prieteni. Cuvintele ei o infantilizau, spunea ca produsele cosmetice erau pentru agatat barbati, iar o femeie serioasa, care se respecta nu are nevoie de asemenea prostii pe fata si ca ar trebui sa se imbrace mai discret si sa nu mai vorbeasca cu cutare sau cu cutare barbat...
Cand a incercat sa ii vorbeasca tatalui ei despre ceea ce simtea si sa ii spuna ca era insuportabil pentru ea sa accepte asemenea judecati de valoare sau descalificari, acesta a fost foarte surprins si, la inceput, nu intelegea nimic.
Apoi s-a simtit ranit, chiar socat (se atingea imaginea pe care o avea despre el insusi) si, ce era asa de grav, se gandea el, un tata are dreptul sa ii faca observatii justificate fiicei lui.
Sotia lui a fost deacord cu el. Asa ca, fiica lui nu mai stia cum sa se comporte, incerca sa se apere (si ea isi apara imaginea buna despre ea insasi).
S-au amestecat si prietenii si toata povestea a luat proportii mai mari.
Fiecare era sigur de judecata lui, era sigur mai ales de sinceritatea lui, fiindca toata lumea din acea familie credea ca are dreptate.
Situatia parea fara iesire. Iar apoi, intr-o duminica, tatal si-a adus aminte ca adeseori nu actiona in functie de ceea ce se intampla, ci de ceea ce isi imagina la ceilalti, de ce ar fi putut sa creada ceilalti. Marturisea ca suferise mult imaginandu-si ceea ce ar fi putut ceilalti sa creada ca el isi imagineaza. Un cerc vicios greu de depasit, care in situatia de fata de exemplu, il facea sa o devalorizeze pe fiica lui, de teama ca ceilalti sa nu spuna ca nu era un tata bun, daca nu spunea nimic...
Iar duminica urmatoare, la masa, unde era toata familia, toti au inceput sa rada iar povestea despre farduri, machiaj, tinuta vestimentara si intalnirile fiicei lui a fost adusa la niste proportii mari ... mai normale.
Dar totusi, fiti atenti, daca o sa intalniti un astfel de om din aceasta tara, amintiti-va faptul ca imaginea lui despre el, este lucrul cel mai important pentru el, cel putin la inceput.
Adaptare dupa "Povestea parintilor ursi care aveau o nevoie atat de mare sa aiba o imagine perfecta despre ei insisi" dupa Jacques Salome
Poate nu stiti, insa intr-o anume tara, o tara in care se petrece aceasta poveste, o tara indepartata, fiecare se comporta plecand de la niste obiceiuri care nu sunt intotdeauna usor de trait... pentru ceilalti. Au nevoie sa aiba tot timpul o imagine foarte buna despre ei insisi. Si, pentru a confirma acest lucru, se amesteca mereu in viata celorlalti. A avea in ochii lumii intregi o imagine pozitiva este un lucru foarte important pentru ei, si cand cineva indrazneste sa puna la indoiala acea imagine, spunandu-i de exemplu, unui om ca el nu vede asa cum se vede el insusi, declanseaza o adevarata drama, care destabilizeaza toata familia si pe cei apropiati lui.
Trebuie sa stiti, ca in aceasta tara oamenii pot fi extrem de directi, spun ceea ce gandesc si, chiar mai mult, fara sa ii pese ce vor spune cei din jur. Uneori se simt uimiti, socati chiar cand cineva apropiat le spune ca a fost ranit, l-a jenat felul in care i-a incalcat intimitatea sau un alt lucru pe care l-a facut. Nu va puteti imagina ce furtuna poate sa starneasca acest lucru!
Asa s-a intamplat de curand intr-o familie din aceasta tara, a caror fiica, deja adulta, mama la randul ei, care se machia dupa bunul ei plac, s-a trezit cu niste observatii grele facute de tatal ei, in fata unor prieteni. Cuvintele ei o infantilizau, spunea ca produsele cosmetice erau pentru agatat barbati, iar o femeie serioasa, care se respecta nu are nevoie de asemenea prostii pe fata si ca ar trebui sa se imbrace mai discret si sa nu mai vorbeasca cu cutare sau cu cutare barbat...
Cand a incercat sa ii vorbeasca tatalui ei despre ceea ce simtea si sa ii spuna ca era insuportabil pentru ea sa accepte asemenea judecati de valoare sau descalificari, acesta a fost foarte surprins si, la inceput, nu intelegea nimic.
Apoi s-a simtit ranit, chiar socat (se atingea imaginea pe care o avea despre el insusi) si, ce era asa de grav, se gandea el, un tata are dreptul sa ii faca observatii justificate fiicei lui.
Sotia lui a fost deacord cu el. Asa ca, fiica lui nu mai stia cum sa se comporte, incerca sa se apere (si ea isi apara imaginea buna despre ea insasi).
S-au amestecat si prietenii si toata povestea a luat proportii mai mari.
Fiecare era sigur de judecata lui, era sigur mai ales de sinceritatea lui, fiindca toata lumea din acea familie credea ca are dreptate.
Situatia parea fara iesire. Iar apoi, intr-o duminica, tatal si-a adus aminte ca adeseori nu actiona in functie de ceea ce se intampla, ci de ceea ce isi imagina la ceilalti, de ce ar fi putut sa creada ceilalti. Marturisea ca suferise mult imaginandu-si ceea ce ar fi putut ceilalti sa creada ca el isi imagineaza. Un cerc vicios greu de depasit, care in situatia de fata de exemplu, il facea sa o devalorizeze pe fiica lui, de teama ca ceilalti sa nu spuna ca nu era un tata bun, daca nu spunea nimic...
Iar duminica urmatoare, la masa, unde era toata familia, toti au inceput sa rada iar povestea despre farduri, machiaj, tinuta vestimentara si intalnirile fiicei lui a fost adusa la niste proportii mari ... mai normale.
Dar totusi, fiti atenti, daca o sa intalniti un astfel de om din aceasta tara, amintiti-va faptul ca imaginea lui despre el, este lucrul cel mai important pentru el, cel putin la inceput.
Adaptare dupa "Povestea parintilor ursi care aveau o nevoie atat de mare sa aiba o imagine perfecta despre ei insisi" dupa Jacques Salome
sâmbătă, 8 septembrie 2012
Casa celor 1000 de oglinzi
"Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un catelus mititel, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l viziteze. Cand a ajuns, sarea fericit pe scari si a intrat in casa. S-a uitat pe hol cu urechiusele ciulite si dand din coada.
Spre marea sa surpriza, s-a trezit privind la alti 1000 de catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit, si a primit inapoi 1000 de zambete, la fel de calde si prietenoase. Cand a plecat, s-a gandit: “Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez!”.
In acelasi sat, alt caine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu scarile, cu coada intre picioare, si capul lasat. Cand a vazut 1000 de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit pe spate, maraind. Cand ceilati 1000 de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. O data iesit afara, s-a gandit: “E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata”.
Morala: Toate chipurile sunt oglinzi."
poveste din folclorul japonez, cu multumiri Gabrielei :)
vineri, 7 septembrie 2012
Povestea fetitei care simtea o oboseala imensa
Un anumit comportament poate ascunde un altul. Si astfel, dezvelindu-le unul dupa altul, putem clarifica zonele de umbra din existenta noastra si sa ne dezvaluim mai mult arborele propriei noastre vieti.
Era o data o fetita foarte obosita. Foarte obosita, pentru ca nu stiu daca voi stiti, dar este foarte obositor sa fii mereu prins intre doua tristeti, intre doua nemultumiri... Probabil o sa ma intrebati: dar cum este posibil asa ceva?
O sa incerc sa va explic. Poate va fi nevoie sa cititi povestea de doua ori ca sa ajungeti sa intelegeti.
Pe de o parte exista un tata. Un tata destul de deosebit, in sensul in care simtea nevoia sa minta, adica sa ascunda realitatea. O realitate pe care o arata fetitei lui, destainuindu-i faptul ca avea un copil in alta parte, cerandu-i in acelasi timp sa nu ii spuna si mamei ei, care era sotia lui. Impunandu-i astfel sa pastreze tacerea, ii producea o suferinta foarte mare fiicei lui, care astfel avea impresia ca este complice la tradarea mamei ei. In acelasi timp, fetita avea sentimentul ca trebuie sa isi ajute tatal, sa aiba grija de el, sa il protejeze, sa fie intr-un fel responsabila pentru el.
Se intampla uneori ca unii copii sa joace rolul de parinti, sa treaca pe langa propria copilarie, sa traverseze adolescenta si chiar si viata lor de adult, consacrandu-se cu devotament unuia sau altuia dintre parintii lor, uneori ambilor parinti.
Pe de alta parte, exista si o mama. O mama care isi intrezicea foarte multe lucruri, care ramanea prinsa in dependenta de propria ei familie, obligandu-se sa vegheze asupra acesteia, o mama care intrelegea pe toata lumea, pe sotul ei, pe fiica ei si care uita sa-si traiasca propria existenta. Pe fata ei se citea o tristete foarte veche. Iar cum nu se ocupa de acea tristete, o purta cu ea si chiar o impunea si celor din jurul ei. Cum credeti ca ar fi putut fiica ei sa isi asume riscul de a fi fericita, multumita, vazand mereu acea tristete sub ochii mamei ei???
Nu stiu cum va depasi fetita aceasta situatie dificila, daca va indrazni sa inapoieze fiecaruia dintre parintii ei responsabilitatea pentru propria lor viata. Daca de exemplu, va gasi doua perle diferit colorate, una reprezentand viata tatalui ei, cealalta viata mamei ei, pe care sa le impacheteze si sa le dea fiecaruia, impreuna cu un biletel pe care sa scrie:
"Mama, prin acest gest iti restitui responsabilitatea pentru propria viata, nu mai vreau sa o port in mine, este mult prea grea pentru mine, prea plina de angoase."
"Tata, prin acest obiect iti dau inapoi responsabilitatea pentru propria viata, nu mai vreau sa o port eu in locul tau..."
Poate ca voi, cei care cititi aceste randuri, nu stiti ca exista o varsta la care copiii trebuie sa accepte sa isi lase parintii sa creasca.
Dar, cum voi nu va simtiti vizati probabil, o sa ma intrebati totusi:
"Dar ce legatura are totus tristetea despre care vorbeai?"
Este foarte simplu, atunci cand primim o violenta, fie ca este verbala, fizica sau morala, cum este in acest exemplu, inmagazinam in noi foarte multa furie. Dar cum aceasta este indreptata spre persoane iubite, precum tata sau mama, este adeseori refulata.
Se intoarce impotriva noastra si se transforma in tristete si nemultumire.
Atunci cand tristetea este foarte densa, cenusie si lipicioasa este de fapt vorba despre furia transformata in tristete, deoarece nu poate fi exprimata, eliberata. Astfel acea tristete care nu a putut fi spusa, ocupa de multa ori intreaga fiinta a unui copil sau a unui fost copil.
"Povestea fetitei care simtea o oboseala imensa" dupa Jacques Salome
Era o data o fetita foarte obosita. Foarte obosita, pentru ca nu stiu daca voi stiti, dar este foarte obositor sa fii mereu prins intre doua tristeti, intre doua nemultumiri... Probabil o sa ma intrebati: dar cum este posibil asa ceva?
O sa incerc sa va explic. Poate va fi nevoie sa cititi povestea de doua ori ca sa ajungeti sa intelegeti.
Pe de o parte exista un tata. Un tata destul de deosebit, in sensul in care simtea nevoia sa minta, adica sa ascunda realitatea. O realitate pe care o arata fetitei lui, destainuindu-i faptul ca avea un copil in alta parte, cerandu-i in acelasi timp sa nu ii spuna si mamei ei, care era sotia lui. Impunandu-i astfel sa pastreze tacerea, ii producea o suferinta foarte mare fiicei lui, care astfel avea impresia ca este complice la tradarea mamei ei. In acelasi timp, fetita avea sentimentul ca trebuie sa isi ajute tatal, sa aiba grija de el, sa il protejeze, sa fie intr-un fel responsabila pentru el.
Se intampla uneori ca unii copii sa joace rolul de parinti, sa treaca pe langa propria copilarie, sa traverseze adolescenta si chiar si viata lor de adult, consacrandu-se cu devotament unuia sau altuia dintre parintii lor, uneori ambilor parinti.
Pe de alta parte, exista si o mama. O mama care isi intrezicea foarte multe lucruri, care ramanea prinsa in dependenta de propria ei familie, obligandu-se sa vegheze asupra acesteia, o mama care intrelegea pe toata lumea, pe sotul ei, pe fiica ei si care uita sa-si traiasca propria existenta. Pe fata ei se citea o tristete foarte veche. Iar cum nu se ocupa de acea tristete, o purta cu ea si chiar o impunea si celor din jurul ei. Cum credeti ca ar fi putut fiica ei sa isi asume riscul de a fi fericita, multumita, vazand mereu acea tristete sub ochii mamei ei???
Nu stiu cum va depasi fetita aceasta situatie dificila, daca va indrazni sa inapoieze fiecaruia dintre parintii ei responsabilitatea pentru propria lor viata. Daca de exemplu, va gasi doua perle diferit colorate, una reprezentand viata tatalui ei, cealalta viata mamei ei, pe care sa le impacheteze si sa le dea fiecaruia, impreuna cu un biletel pe care sa scrie:
"Mama, prin acest gest iti restitui responsabilitatea pentru propria viata, nu mai vreau sa o port in mine, este mult prea grea pentru mine, prea plina de angoase."
"Tata, prin acest obiect iti dau inapoi responsabilitatea pentru propria viata, nu mai vreau sa o port eu in locul tau..."
Poate ca voi, cei care cititi aceste randuri, nu stiti ca exista o varsta la care copiii trebuie sa accepte sa isi lase parintii sa creasca.
Dar, cum voi nu va simtiti vizati probabil, o sa ma intrebati totusi:
"Dar ce legatura are totus tristetea despre care vorbeai?"
Este foarte simplu, atunci cand primim o violenta, fie ca este verbala, fizica sau morala, cum este in acest exemplu, inmagazinam in noi foarte multa furie. Dar cum aceasta este indreptata spre persoane iubite, precum tata sau mama, este adeseori refulata.
Se intoarce impotriva noastra si se transforma in tristete si nemultumire.
Atunci cand tristetea este foarte densa, cenusie si lipicioasa este de fapt vorba despre furia transformata in tristete, deoarece nu poate fi exprimata, eliberata. Astfel acea tristete care nu a putut fi spusa, ocupa de multa ori intreaga fiinta a unui copil sau a unui fost copil.
"Povestea fetitei care simtea o oboseala imensa" dupa Jacques Salome
Abonați-vă la:
Postări (Atom)