Era o data o fetita foarte obosita. Foarte obosita, pentru ca nu stiu daca voi stiti, dar este foarte obositor sa fii mereu prins intre doua tristeti, intre doua nemultumiri... Probabil o sa ma intrebati: dar cum este posibil asa ceva?
O sa incerc sa va explic. Poate va fi nevoie sa cititi povestea de doua ori ca sa ajungeti sa intelegeti.
Pe de o parte exista un tata. Un tata destul de deosebit, in sensul in care simtea nevoia sa minta, adica sa ascunda realitatea. O realitate pe care o arata fetitei lui, destainuindu-i faptul ca avea un copil in alta parte, cerandu-i in acelasi timp sa nu ii spuna si mamei ei, care era sotia lui. Impunandu-i astfel sa pastreze tacerea, ii producea o suferinta foarte mare fiicei lui, care astfel avea impresia ca este complice la tradarea mamei ei. In acelasi timp, fetita avea sentimentul ca trebuie sa isi ajute tatal, sa aiba grija de el, sa il protejeze, sa fie intr-un fel responsabila pentru el.
Se intampla uneori ca unii copii sa joace rolul de parinti, sa treaca pe langa propria copilarie, sa traverseze adolescenta si chiar si viata lor de adult, consacrandu-se cu devotament unuia sau altuia dintre parintii lor, uneori ambilor parinti.
Pe de alta parte, exista si o mama. O mama care isi intrezicea foarte multe lucruri, care ramanea prinsa in dependenta de propria ei familie, obligandu-se sa vegheze asupra acesteia, o mama care intrelegea pe toata lumea, pe sotul ei, pe fiica ei si care uita sa-si traiasca propria existenta. Pe fata ei se citea o tristete foarte veche. Iar cum nu se ocupa de acea tristete, o purta cu ea si chiar o impunea si celor din jurul ei. Cum credeti ca ar fi putut fiica ei sa isi asume riscul de a fi fericita, multumita, vazand mereu acea tristete sub ochii mamei ei???
Nu stiu cum va depasi fetita aceasta situatie dificila, daca va indrazni sa inapoieze fiecaruia dintre parintii ei responsabilitatea pentru propria lor viata. Daca de exemplu, va gasi doua perle diferit colorate, una reprezentand viata tatalui ei, cealalta viata mamei ei, pe care sa le impacheteze si sa le dea fiecaruia, impreuna cu un biletel pe care sa scrie:
"Mama, prin acest gest iti restitui responsabilitatea pentru propria viata, nu mai vreau sa o port in mine, este mult prea grea pentru mine, prea plina de angoase."
"Tata, prin acest obiect iti dau inapoi responsabilitatea pentru propria viata, nu mai vreau sa o port eu in locul tau..."
Poate ca voi, cei care cititi aceste randuri, nu stiti ca exista o varsta la care copiii trebuie sa accepte sa isi lase parintii sa creasca.
Dar, cum voi nu va simtiti vizati probabil, o sa ma intrebati totusi:
"Dar ce legatura are totus tristetea despre care vorbeai?"
Este foarte simplu, atunci cand primim o violenta, fie ca este verbala, fizica sau morala, cum este in acest exemplu, inmagazinam in noi foarte multa furie. Dar cum aceasta este indreptata spre persoane iubite, precum tata sau mama, este adeseori refulata.
Se intoarce impotriva noastra si se transforma in tristete si nemultumire.
Atunci cand tristetea este foarte densa, cenusie si lipicioasa este de fapt vorba despre furia transformata in tristete, deoarece nu poate fi exprimata, eliberata. Astfel acea tristete care nu a putut fi spusa, ocupa de multa ori intreaga fiinta a unui copil sau a unui fost copil.
"Povestea fetitei care simtea o oboseala imensa" dupa Jacques Salome
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu