Etimologia cuvantului alexitimie provine din grecescul a (prefix care defineste lipsa a ceva), lexis (vorbire, cuvant) si thimos (emotii) si poate fi tradus adliteram ca “ o lipsa a cuvintelor despre sentimente”. Prin definitie, alexitimia se refera la o abilitate limitata de a recunoaste propriile emotii si de a le exprima verbal dar, pe langa aceste aspecte de baza alexitimia implica si pericolul incetarii perceperii senzatiilor fizice dintr-o anumita cauza emotionala, o imaginatie saraca si un stil cognitiv extern.
Inca de pe vremea lui Hipocrate, medicii considerau boala cea mai somatica (organica,corporala), ca fiind determinata, intr-un anumit procent, de cauze psihice sau avand consecinte psihice patologice, omul fiind un complex psiho-somatic, care trebuie intotdeauna tratat in totalitatea sa.
O tarsatura caracteristica a acestor persoane este dificultatea de a diferentia emotiile de senzatiile corporale, putand confunda suferinta emotionala cu durerea fizica. Ei pot afirma ca au „un gol“ in stomac, palpitatii, transpiratii si ameteli dar, de fapt nu isi dau seama ca ceea ce simt ar putea fi anxietate. Manifestarile somatice, aparute in diverse forme sunt, de fapt, manifestari emotionale pe care ei sunt incapabili sa le recunoasca. Ei exprima aceste simptome fizice si pentru ca au slabe capacitati de fantasmare. Studierea viselor accestor indivizi dovedeste o limitare a vietii. Subiectii alexitimici viseaza putin, iar continutul viselor lor este sarac, factual si realist. Imposibilitatea lor de a povesti un vis este legata de dificultatea de a vorbi despre emotiile proprii: subiectii viseaza, fara indoiala, dar nu pot verbaliza. Gandurile lor au continut pragmatic si sunt indreptate mai mult catre exterior decat spre senzatiile interioare.
Trasaturile clinice definitorii ale alexitimicilor includ dificultatea de a descrie sentimentele — ale lor sau ale altora — si un vocabular emotional extrem de limitat. Mai mult, discern cu greu emotiile intre ele sau de senzatiile trupesti, astfel incat pot povesti ca au nervi la stomac, palpitatii, transpiratii sau ameteli — dar nu-si dau seama ca de fapt simt o stare de neliniste.
La tratamentul medicamentos organic specific maladiei se asociază în general abordarea psihoterapeutică: controlul psihiatric, medicaţia psihotropă, psihoterapia adecvată. Această abordare rămâne uneori dificilă, pentru că subiectul nu este informat să o solicite şi pentru că nu are posibilitatea să se exprime cu uşurinţă pe plan emoţional. Se încearcă restabilirea “funcţiei imaginare” şi crearea corelaţiei mentale proprii între simptomul fizic şi suferinţa afectivă, prin identificarea eficienţei medicaţiei psihotrope (tratamentul medicamentos al anxietăţii sau depresiei).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu