Era o data un barbat foarte foarte serios. Atat de serios incat nimeni niciodata nu il vazuse razand, poate ca nici macar zambind. Sotia lui isi aminteste vag ca il vazuse zabind o data, cu foarte mult timp in urma, insa nu era foarte sigura de asta ""Poate ca m-am inselat si am considerat dorinta mea drept realitate".
Eu cred ca era posibil ca acel barbat sa fi zambit macar o data in viata lui. De exemplu, intr-o zi, din amuzament, intr-un moment de uitare ar fi putut sa lase sa se vada pe fata lui un suras uimit de copil. Chiar daca nimeni nu va fi vreodata cauza uimirii sale, macar a zambit si el o data in viata. Deoarece exista intotdeauna un suras de speranta care navigheaza printre furtunile cotidianului.
Acel barbat era atat de serios incat lua totul in serios. Astfel incat era tot timpul indignat. S-ar fi putut spune ca se trezea in fiecare dimineata pe picior de razboi, gata sa se inflacareze pentru cutare sau cutare lucru.
Si asta incepea inca de la micul dejun, asculta stirile de la radio care prezentau cate un scandal sau un abuz, apoi continua spre drumul spre serviciul lui, cand constata ca orasul lui era ciopartit, apoi in autobuz, unde observa ca tinerii nu se ridicau pentru a lasa locurile persoanelor mai in varsta. Acasa, uitandu-se la factura de la gaz, de la curent, la carnetul scolar al copiilor sau vazand cum prepara sotia lui mancare, niciodata cum ar fi vrut el.
Chipul lui era brazdat de riduri, corpul tensionat, slabit de atatea incertitudini, plin de atatea sperante mereu dezamagite. Ochii lui pareau ca vad mereu dincolo de prezent, gesturile se precipitau tot timpul, pentru ca voia sa faca o multime de lucruri in acelasi timp. Iar inima lui, inima lui batea mereu intr-un ritm care nu era a lui.
Probabil ati ghicit, acel barbat avea o mare dificultate, ascunsa.
Stia sa vorbeasca pentru celilalti, dar niciodata pentru el insusi! Cand se revolta era indignat impotriva nedreptatii, a umilirii, a neputintei, a violentei, era intotdeuna pentru ceilalti, nu pentru el.
Nu stia sa vorbeasca despre propriile lui sentimente, emotii, vulnerabilitati sau vise secrete. In adancul lui, acest om foarte serios era foarte tacut. Intr-o zi, una din fiicele lui a inteles ca in spatele acestei seriozitati, in spatele acestei lupte nesfarsita dusa de tatal ei, exista un fost copil ranit, amortit, care nu a putut niciodata sa vorbeasca despre suferinta lui si, mai ales, despre speranta lui: cand era copil i-ar fi placut foarte mult ca tatal lui sa vorbeasca despre el.
I-ar fi placut atat de mult ca tatal lui sa se defineasca, sa se afirme, sa se pozitioneze in fata sotiei lui, in loc sa se sufoce, sa retina totul in el, sa para mereu ca este de acord cu ea.
Probabil o sa credeti ca este o poveste fara sfarsit, ca se va repeta la copii lui, la nepotii lui, timp de mai multe generatii.
Este posibil, se intampla uneori astfel de lucruri. Dar eu cred ca povestea aceasta il poate ajuta pe unul sau altul dintre membrii acestei familii sa inteleaga ca este posibil sa vorbesti despre tine si, mai ales sa fii ascultat. Este posibil sa nu te mai simti sufocat, asumandu-ti riscul sa iti exprimi sentimentele reale, emotiile, visele si chiar si conflictele interioare. De exemplu, in cazul unui copil, sa indrazneasca sa spuna: "Va iubesc mama si tata, dar nu in acelasi timp pe amandoi." Sau "Am destula viata in mine, nu este nevoie sa pastrati in voi teama ca ma veti pierde sau ca va veti pierde unul pe celalalt."
\O multime de lucruri pe care un copil, chiar si un bebelus foarte mic, poate sa doreasca sa le spuna, chiar daca inca nu poate folosi cuvinte pentru a exprima aceste lucruri. Viata este plina de surprize si de repetitii. Sa indraznim sa intampinam surprizele pentru a evita repetitiile.
Povestea unui barbat foarte, foarte serios - dupa Jacques Salome
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu