Ceea ce este propriu fiinţelor vii de pe planeta Pământ este faptul că se înscriu într-o existenţă finită. Putem înţelege această finitudine, nu ca pe un sfârşit în sine, ci ca pe o posibilă trecere spre o altă formă de existenţă.
Din totdeauna, se pare că oamenilor le-a fost imposibil să facă posibilă întâlnirea dintre Viaţă şi Moarte. Atunci când Viaţa se manifestă, în toată puterea ei, Moartea se ţine deoparte, la distanţă. Apoi, când aceasta din urmă se simte mai puternică, soseşte în tăcere şi atunci Viaţa este cea care trebuie să se îndepărteze şi să dispară. Uneori, Moartea ezită să se impună, când simte că este chemată, se poate apropia, însă adeseori alege să plece înapoi, deoarece nu îi place deloc să i se dicteze ceea ce trebuie să facă. Dar, de obicei, este neiertătoare, nu are pic de suflet, îşi face meseria cu multă competenţă şi seriozitate.
Contrar a ceea ce gândesc foarte mulţi oameni, pentru că nu o cunosc, Moartea nu acţionează întodeauna brusc, dintr-o dată. Cel mai adesea, îşi face simţită prezenţa cu multă delicateţe şi discreţie. Ceea ce este brutal, este ceea ce se întâmplă înainte de sosirea ei, precum o boală, un accident, o violenţă primită în corp de cel care va muri. Moartea însă este ceva delicat, sensibil şi, îndrăznesc să spun, pudic, care nu se dezvăluie decât cu foarte mari precauţii. De fapt, nimeni nu a întâlnit-o cât timp era în viaţă, era viu.
Nu ştiu cine a jucat rolul intermediarului pentru a organiza o confruntare între Viaţă şi Moarte. Cele două nu s-au întâlnit niciodată, nici măcar o singură dată în toată existenţa lor. Dacă mă gândesc bine, cred că Timpul este cel care le-a propus întâlnirea.Timpul, s-a întâlnit mai întâi cu Moartea. A invitat-o să devină sau mai degrabă să redevină, în cazul în care a fost vreodată, copil. Doar aşa, pentru câteva momente să accepte să fie un copil.
"Dacă, timp de câteva ore te vei întoarce in copilaria ta, poate atunci Viaţa, căreia vreau să îi fac aceeaşi propunere, redevenită ea însăşi un copil, va accepta sa se joace cu tine, să vorbească cu tine.
- Să se joace cu mine? Se miră Moartea. Dar eu nu m-am jucat nici măcar o dată în viaţa mea, nu am avut nici timp nici chef de joacă. Ca să te joci, trebuie să fii fericit, vesel, disponibil, în timp ce eu de abia am timp să ajung de la un capăt la altul al planetei pentru a fi acolo la momentul potrivit şi a-mi face treaba, adică să ajut pe cineva să moară, apoi să dispar din nou, să redevin invizibilă. Nu îţi dai seama cât de mult am de lucru! Uneori, în timpul războaielor sau al foametei, al catastrofelor naturale, dacă ai şti de câte persoane trebuie să mă ocup, aproape în acelaşi timp. Am câteva ajutoare totuşi, dar doar pentru câteva fracţiuni de secundă. Trebuie ca cel sau cea care moare să ştie că eu sunt cea care îi ia, este misiunea mea. Nu am timp de pierdut pentru a mă întâlni cu Viaţa, trăim în două lumi total separate, nu văd nici un interes în propunerea ta!"
Timpul şi-a argumentat propunerea, i-a vorbit despre progres, despre evoluţie, despre schimbările petrecute în lume, despre necesitatea de a se cunoaşte mai bine, pentru a răspândi pacea. Insista asupra copilăriei, a jocurilor şi a viselor din acele vremuri. A amintit inocenţa şi curiozitatea copiilor, acele lucruri care ne ajută să înţelegem mai bine unele dintre misterele lumii...
După un moment de gândire, Moartea 1-a întrebat:
- "Aş vrea mult să mă joc, aş vrea să încerc măcar o dată, o singură dată să văd cum este, dar mă întreb ce joc să aleg.
- Singurul joc pe care îl cunoaşte Viaţa, care se numeşte " o să ne prefacem că..." Adică o să ne prefacem că tu dormi, o să ne facem că tu eşti un copil mic, care a adormit în plină zi, la malul mării. Ce zici?
- Mai am nevoie să mă gândesc, îi răspunse Moartea."
Astfel, Timpul, care ştie uneori să aibă o răbdare nesfârşită, a formulat cele două invitaţii, una pentru Moarte şi una pentru Viaţă.
Şi, apoi, într-o seară, la asfinţitul soarelui, Moartea a ieşit din tăcerea ei şi i-a propus Vieţii să se joace "o să ne prefacem că..." , de exemplu, că ea va dormi, iar Viaţa i-a răspuns:
"O să ne prefacem că eu dorm şi visez că te voi cunoaşte!
- Dacă eu mă voi preface că dorm, vei putea atunci să te apropii de mine şi chiar să îmi strecori câteva vise în somn, mie, care nu visez niciodată ... " îi sugeră Moartea.
Astfel, Viaţa a reuşit să o întâlnească pe Moarte, care se prefăcea că doarme. Câteva minute mai târziu, a strecurat nişte vise în somnul Morţii, care era atât de obosită încât nu a mai fost nevoie să se prefacă şi a adormit cu adevărat, lucru care nu i se mai întâmplase de secole întregi. A fost însă un moment foarte scurt, dar care a fost observat de către toate fiinţele vii, fiindcă în acel moment nu a mai murit nimeni în întreg universul!
Şi astfel Moartea, care era mereu ocupată cu moartea altora, a visat la propria ei moarte, lucru pe care nu îl făcuse niciodată înainte. Pentru ea era ceva liniştitor, aproape voluptos, să se lase transpusă în vis, să nu mai aibă nici o responsabilitate, să simtă că se putea abandona, putea renunţa să mai alerge în cele patru colţuri ale lumii, să se zbată fără încetare pentru a nu lăsa să îi scape nimic, nici cea mai măruntă suferinţă, violenţă sau nedreptate, acele lucruri care cheamă Moartea după ele. În visul ei, a văzut-o pe Viaţă, aplecată asupra ei, care îi vorbea cu blândeţe: "Nu vreau ca tu să mori sau să dispari, ştiu că rolul tău este foarte important pentru echilibrul universului, însă aş vrea doar ca uneori să le acorzi o a doua şansă celor care au trecut pe lângă propria lor viaţă. Să nu mai vrei să îi iei cu tine, atât de repede. Să le acorzi o şansă celor care nu au reuşit să descopere dragostea, tuturor celor care nu şi-au cunoscut posibilităţile şi chiar şi celor care şi-au distrus bucata de viaţă pe care au primit-o în păstrare. Aş vrea să le oferi posibilitatea să mai stea puţin cu mine, Viaţa, să încerce pentru a doua oară să descopere cât de mult merită să fie trăită existenţa lor. Îţi cer să faci acest lucru pentru cât mai mulţi oameni, mai ales pentru cei care crezi că sunt capabili să îşi revizuiască existenţa...
- De fapt, îi răspunse Moartea, în visul ei, ai vrea ca eu să lucrez pentru tine, să le acord un plus de viaţă tuturor celor care nu au avut curajul să o trăiască din plin. Nu crezi că exagerezi cerându-mi aşa ceva mie? Nu este misiunea mea să încerc să îi reconciliez cu viaţa pe toţi cei care vor să moară!
- Ştiu că cererea mea poate părea exagerată, dar şi tu ai avea multe de câştigat: vei avea în sfârşit oameni care vor muri fiind tot mai vii şi nu morţi dinainte aşa cum sunt mulţi când ajungi la ei sa îi iei cu tine. Ştii foarte bine că orice formă de viaţă de pe Pământ are un sfârşit, iar tu eşti acolo, să îi primeşti pe toţi, la capăt de drum. Nimeni nu ştie exact cine eşti tu, oamenii doar îşi imaginează, te-au reprezentat mult, pe vremuri purtând o coasă mare, astăzi ca pe o doamnă în alb, care îi ia de mână pe cei ce se află la sfârşitul vieţii, indiferent ce vârstă au şi îi conduse în lumea de dincolo. Gândeşte-te bine la propunerea mea."
Când Moartea s-a trezit, din somnul ei real, câteva dintre cuvintele Vieţii îi răsunau încă în urechi. Se crede că Viaţa şi Moartea nu s-au mai întâlnit de atunci niciodată, dar, ceea ce este sigur, este faptul că, uneori Moartea mai lasă o a doua şansă de viaţă unora dintre oameni şi acest lucru se întâmplă mai des decât am crede. În ultimii ani, mi s-a părut că eram şi eu unul dintre aceşti oameni.
