"...Alergi spre ceva, găseşti altceva...
Alergi spre cineva, te regăseşti pe tine!
...Orice relaţie de iubire şi orice relaţie de cuplu, care uneori decurge din prima, începe printr-o neînţelegere. Intîlnirea marchează perioada tuturor speranţelor nebuneşti. Ea presupune iluzia că nevoia fundamentală a fiecăruia de a se simţi o fiinţă împlinită va fi astfel satisfăcută, este mirajul unei posibile reparaţii a suferinţei de a te fi născut (a fi asemeni celuilalt şi a fi totul pentru celălalt) şi a rănilor din copilărie (a exista, a fi recunoscut, înţeles, auzit). Intâlnirea înseamnă posibilitatea de a transforma toate acestea într-o constantă a vieţii noastre.
Literatura din toate timpurile arată că starea de îndrăgostire cu greu poate dura. La aceasta, un îndrăgostit convins răspunde: „Ştiu, dar nu cred." Şi mulţi vor încerca să demonstreze că este posibil, întemeind un cuplu.
...
Dincolo de jocul imaginilor frumoase, o altă neînţelegere provine din capcanele ideologiei îndrăgostirii, care s-a dezvoltat, s-a înrădăcinat şi este întreţinută în cultura noastră. Starea de îndrăgostire, sub toate reprezentările ei, este percepută ca promisiune de a satisface un anumit număr de
dorinţe şi de nevoi, resimţite ca esenţiale sau îndreptăţite.
Ca urmare a acestei percepţii, se creează o mişcare dublă: aşteptăm de la celălalt să recunoască, să admită că pretenţiile noastre sunt îndreptăţite şi să le satisfacă în cea mai mare parte. La randul nostru, ne simţim gata să fim buni pentru el. Toate acestea într-o perspectivă pozitivă, dorind să aducem satisfacţie.
...
Să fim totul pentru celălalt, iar el să fie totul pentru noi, mai cu seamă să poată înţelege totul, să ne satisfacă totul, fără ca măcar să fim nevoiţi a i-o cere: „Dacă mă iubeşte cu adevărat trebuie să simtă ce anume îmi face plăcere."
...marea speranţă a cuplului este tocmai această stare paradisiacă ce ne dă dreptul (fără ca măcar sa fie nevoie să cerem) şi la îngrijirile materne necondiţionate (garantate de iubirea celuilalt), şi la afecţiunea întotdeauna disponibilă, şi la iubirea gratuită, şi la înţelegerea profundă, de nezdruncinat, şi la sprijin, şi la siguranţă.
...
Calea iubirii nu e neapărat şi calea fericirii. Ci mai cu seama înseamnă asumarea iubirii şi a riscurilor pe care aceasta le comportă, cum ar fi suferinţa izvorîtă din întristarea fantasmatică adusă de faptul că celălalt e negliijent, deci purtător al unei lipse ce ne trimite la propria noastră lipsă.
Da, simt nevoia ca privirea ta să poposească asupră-mi, dar mai simt şi nevoia ca vorba ta să vină spre mine. ... "
JACQUES SALOME - Vorbeste-mi ... am atatea sa-ti spun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu