Povestea domisoarei Buba

Pentru a capta atentia unei persoane iubite, suntem capabili sa ne asumam multe riscuri. Si mai ales pe acela de a ne maltrata propriul corp.

Era o data o fetita foarte zglobie si plina de viata careia toti membrii familiei ii spuneau domnisoara Buba.
Sa nu credeti ca fetita se plangea mereu ca o doare ceva sau ca este bolnava sau ca se vaicareste din nimic. Era dinamica, cu o conformatie frumoasa, plina de vitalitate, insa i se intampla mereu ceva: se lovea, se zgaria, cadea. Spargea foarte multe lucruri la care mama ei tinea mult.
Asta era specialitatea ei de baza. Obiectelor le era foarte greu sa ii reziste atunci cand le atingea.

De obicei era plina de vanatai, de zgarieturi, de lovituri. Era ca si cum lumea in care se invartea era prea mica pentru ea, prea stramta pentru nevolie ei, neadaptata la corpul ei de copil care era plin de enerie, agitat de o multime de dorinte, stimulat de atatea tentatii invizibile, condus de o energie debordanta, incat asa cum spuneam mai sus, nimic din ce ii iesea din cale nu ii rezista. Nu aveai cum sa ii spui universului sa stea linistit atunci can trecea Buba pe langa el!
Bineinteles, toate aceste nazdravanii ii nelinistea pe parintii fetitei, mai ales pe mama ei, care si-ar fi dorit sa "rotunjeasca" toate asperitatile vietii, sa indrepte si sa acopere tot ce ii iesea fetitei in cale pentru a evita lovitutile copilei.

Fetitei nu prea ii placea sa i se spuna domnisoara Buba. De parca ea ar fi fost singurul copil din lume care ar fi primit toate loviturile. I-ar fi placut sa i se spuna Inima Iubitoare, Tandrete, Blandete.

Ceea ce cauta copila era in primul rand contactul, ii placea mult sa atinga, sa mangaie, avea o mare nevoie sa imblanzeasca lucrurile. In sinea ei de copil avea senzatia ca mama ei era de neatins, era perfecta si inaccesibila. Dar nu ar fi putut sa spuna acest lucru pentru nimic in lume.

Cat de mult si-ar fi dorit sa stea pe genunchii mamei ei, sa o imbratiseze, sa inchida ochii si sa simta toate energiile pozitive pe care avea nevoie sa le primeasca prin contactul cu corpul mamei. Ar fi vrut atat de mult ca mama ei, care era mereu ocupata, sa se opreasca din treburile ei, sa aiba mainile libere si sa ii spuna in sfarsit incantatia:

Vino, vino la mama in brate!!!

Isi dorea atat de mult sa ii simta mirosul, caldura, bataile inimii, sa stea increzatoare la pieptul ei si sa simta ca este ocrotita. Nu dorea sa ceara nimic, ci pur si simplu sa simta ca era inteleasa, primita, acceptata. Ca are in sfarsit un loc al ei si ca nu deranjeaza pe nimeni. Si atunci nu va mai avea nevoie sa se loveasca, se se ciocneasca de toate lucrurile ascutite, sa isi deformeze corpul...

Nu stiu insa daca dorinta fetitei a fost sau va fi inteleasa, insa sper din tot sufletul sa fie asa!

Adaptare dupa "Povestea domnisoarei Buba" de Jacques Salome