Sa ierti inseamna sa ce?

"... Mai intai vine invinuirea, iar apoi... iertarea? Poate ca da. Poate ca nu.

   Nu mai are nici un rost sa spun ca postura exaltata a iertarii poate veni numai dupa ce cineva este mai intai convins. Ceea ce inseamna ca de obicei privim iertarea ca si cum nu ar fi foarte diferita de invinuire. Ceea ce inseamna ca rar, foarte rar, fara sa ne dam seama, iertam.
   Ceva se intampla, cineva spune ceva si apoi, ca niste foci dresate ce suntem, raspundem vibrational. Daca nu am face-o, am fi intr-o forma grozava. Dar continuam sa permitem ca emotiile noastre negative sa iasa la iveala peste tot si, BUM!, intram in starea de invinuire.

Dar acum hai sa spunem ca ne-am hotarat sa iertam pe cineva. Ce dragut. Iata imaginea: iertarea este o eliberare a rezistentei noastre la energia pozitiva, nu a tintei catre care dorim sa ne indreptam zambetul iertator. ... 

De obicei, cand iertam, constientizam ca oricare ar fi acela pe care-l iertam a facut ceva gresit, ceea ce si este, probabil, adevarat. Apoi, desi spunem ca iertam, mentinem in taina cu lasitate greseala. Totusi adevarata iertare presupune a nu mai sta agatat de acel lucru care te-a dezamagit pentru inceput (si sa nu iti mai indrepti atentia asupra lui). Si asta e valabil, chiar daca s-a intamplat acum cinci minute sau cu cincizeci de ani in urma. De ce? Pentru ca daca nu trecem cu vederea, vom continua sa obtinem mai mult din acel rau, de aceea. Daca ramanem agatati de asa ceva, ramane in vibratiile noastre. Si daca e in vibratiile noastre, fie vom atrage acelasi lucru, fie ceva asemanator ca vibratie. Iar, si iar, si iar.  ...

Daca exista nevoia de a ierta, ar trebui sa existe o judecata sau o invinuire care precede acea nevoie, fiindca altfel nu ar exista nici un motiv sa iertam. Iar judecata sau invinuirea inseamna sa ne concentram asupra enunturilor de tip "Nu vreau". Deci primul pas pentru iertare (si probabil ca nu-ti va placea asta) este eliberarea rezistentei care a cauzat invinuirea la inceput, adica abilitatea de a spune... si de a crede ceva de genul: "Cui ii pasa? Pe cine intereseaza? Poate ca idiotul a facut ceva ingrozitor, ceva fara noima. Si ce daca?" vorbim despre dragostea neconditionata...

 De fapt, ceea ce inseamna cu adevarat dragostea neconditionata este:
   "imi voi pastra supapa deschisa catre starea de bine indiferent cat de nebunesc e lucrul pe care l-ai facut." (tine minte ca nu trebuie sa schimbi, nici macar nu trebuie sa-ti placa; trebuie doar sa te opresti din a te concentra la asta!)
   Inseamna "Nu am nevoie de conditii ca sa am dreptul sa fiu fericit. Nu voi mai da atentie obiceiurilor tale prostesti, pentru ca nu trebuie sa fiu perfect pentru ca dragostea mea sa ajunga la tine."
   "Poti sa fii obraznic, poti sa spui lucruri urate, care ranesc, dar alegerea ta nu o va afecta pe a mea, ceea ce imi va mentine supapa deschisa si ma va face sa ma simt bine. Nu mai dau vina pe nici o conditie negativa si nici pe obiceiurile tale negative pentru felul in care ma simt!!!"
   Desigur, stiu ca suna aproape imposibil, dar ce avem de pierdut permitandu-ne fericirea? Lucrul cert care ne duce catre acest spatiu al "Nu-mi pasa ce ai facut, supapa mea ramane deschisa oricum" este acela ca permiti automat acelui tip de conditii sa intervina in ceea ce doresti - si, cu siguranta, aceasta este ideea. Modul in care tu insuti experimentezi viata nu mai are legatura cu actiunile altora. ..."


Fragment din Lynn Grabhorn - Viata nu asteapta... TREZESTE-TE!

Povestea iubirii furioase - poveste terapeutica

Iubirea partinitoare poate sa distruga dragostea, asa cum otrava ne distruge sanatatea. Intr-o zi, Iubirea se revolta. A simtit o imensa furie care o duse apoi foarte departe de ceilalti oameni. „E prea mult, mult prea mult, murmura ea, fugind cat o tineau picioarele. Eu exist aici de mii de ani si nu-mi vine sa cred ce au facut oamenii cu mine. Cand simt cum sunt maltratata, pervertita, inselata, banalizata, cum sunt apoi reprezentata in filme mediocre, insipide si in romanele moderne care sunt pline de violente, este insuportabil pentru mine, e prea greu, prea dureros asa ca prefer sa renunt.”

Astfel, Iubirea ratacea prin desertul lipsei de iubire, care o inconjura. Mai singura decat orice fiinta ce traia pe pamant, fara nimeni caruia sa poata sa ii spuna ce avea pe suflet, sa-i impartaseasca ceva sau sa-i vorbeasca despre ea.stiu, stiu ca unii dintre voi ar fi foarte bucurosi sa vorbeasca cu ea, sa o linisteasca si chiar sa o iubeasca. Dar chiar si aceasta posibilitate i se parea derizorie, atat de mult o afectau tristetea si disperarea ei fara sfarsit.

O sa va marturisesc cel mai ingrozitor lucru: Iubirea, disperata, deprimata se gandise chiar sa isi puna capat zilelor. Se gandise sa se sinucida. Da, probabil nu o sa ma credeti. Credeti ca exagerez sau ca Iubirea este mai puternica decat orice. Ca poate trece peste orice obstacol, sa invinga violenta si mediocritatea vremurilor in care traieste. Poate, sunteti convinsi ca Iubirea este invincibila, eterna, ca are un curaj sau o vointa de nezdruncinat, ce poate sa treaca peste orice!
Doar ca, amintiti-va, furtunile din ultimul timp, acea furie a cerului, frigul necrutator care a durat mai mult decat de obicei, umiditatea crescuta si persistenta, lipsa vietii, energia scazuta, amintiti-va de toate violentele, incoerentele, razboaiele, foametea, torturile care se intamplau in lume cu putin timp in urma.
Incercati sa regasiti senzatiile pe care le aveati atunci. Poate credeti ca erau doar intamplatoare. Un concurs de circumstante, stare de slabiciune a universului, un moment de neatentie a zeilor, o uitare a divinitatii sau o scapare din plasa vietii, o irupere a cosmosului...

Nu! Nimic din toate acestea, era pur si simplu Iubirea, care descurajata, epuizata, renunta, se lasa invinsa. Va asigur, despre asta e vorba, Iubirea isi dadea demisia!
Prefera sa termine cu acea existenta nebuneasca, voia sa-si puna capat zilelor!
Noroc ca Iubirea era novice in materie de sinucideri. Era pentru prima oara in viata ei fabuloasa, cand voia sa moara si nu stia cum sa procedeze. Se simtea aproape nemuritoare, asa ca nu stia cum sa se suprime, sa dispara pentru totdeauna, luandu-si viata.

Vedea in jurul ei barbati si femei care se iubeau, total inconstient, orbi in fata dramei care se juca intre ei, in ei si in jurul lor.
Pentru ca, ceea ce este caracteristic Iubirii, este faptul ca, in imensa ei generozitate, in abundenta ei fundamentala, Iubirea se daruie, se ofera, fiecarei fiinte vii, fara sa ceara nimic in schimb. Se ofera gratuit, pentru ca fiecare dintre oameni sa poata, in cursul vietii sale, sa se dezvolte, sa se infrumuseteze, sa creasca prin iubire. La sfarsitul vietii, Iubirea se desparte astfel de cel sau de cea pe care i-a insotit si se intalneste, in cosmos cu Iubirea Universala.

O sa ma intrebati probabil: „Asadar, exista Iubire peste tot unde exista viata, intr-un copac, intr-o floare, intr-o leguma?”
Sigur ca da, in orice fiinta vie, fara nici o exceptie, exista Iubire.
Aceasta este cea mai importanta misiune a Iubirii, sa se ofere, sa se abandoneze fara reticenta, fara conditii, increzatoare in tot ceea ce era viu.

Dar, presupun ca fiecare dintre voi stie aceste lucruri si v-as ruga sa nu ma intrerupeti cu intrebari de prisos.
Dupa cum spuneam, Iubirea, dezamagita, trista, deprimata, pentru ca nu se mai simtea iubita de catre oamenii pe care ii iubise atat de mult, a gasit cel mai bun mijloc de a-si pune capat zilelor, adica reincarnarilor sale succesive sau calatoriilor sale, daca vreti sa numim astfel fiecare ciclu din viata ei.
Daca o sa va spun ca a fost foarte aproape de a reusi tentativa de a-si pune capat zilelor, veti intelege mai bine toata acea disperare pe care o simtiti si care se raspandeste tot mai mult in jurul vostru. Ati observat cat de mult si-a pierdut Iubirea din propria ei realitate, cat de abuziv idealizata este pentru copii si cativa adulti naivi, cum este schimbata, vanduta, conservata, banalizata dupa cativa ani de viata in comun, in anumite cupluri...?

Pot sa va asigur de acest lucru: Iubirea este in convalescenta. Slabita, s-a refugiat in vis. Asteapta sa vina zile mai bune. A devenit timida, prudenta, rezervata.
Va spuneam ca astepta, dar nu intr-un fel pasiv, cauta totusi, cauta fiinte care pot sa devina la randul lor Iubire, pentru a alimenta marea roata a timpului. Nu mai vrea sa se ofere unor barbati sau femei care au nevoia de a fi iubiti sau le e teama ca nu vor mai fi iubiti, nu mai vrea sa fie exploatata de catre cei care o reclama, o pretind, nu mai vrea sa fie maltratata de catre cei care o consuma prin intermediul iubirii altora.
Nu mai vrea sa se dezvolte si sa infloreasca la acele fiinte care o vor oferi unei fiinte fara viata, unei persoane care se multumeste sa fie iubita sau unui trecator care o va consuma fara retinere, in graba.

Nu vrea sa i se mai dicteze cum trebuie sa fie.
Nu mai vrea sa fie folosita drept alibi in practica unui terorism relational menit sa-l acapareze, sa-l controleze sau sa-l subjuge pe celalalt propriilor dorinte sau nevoi sau chiar sa-l inchida intr-o multime de temeri.
A devenit exigenta, Iubirea! Vrea fiinte libere care sa o primeasca chiar in inima vietii lor.

Ce as putea sa va mai spun in plus?
Este timpul sa ne reconciliem cu Iubirea!
Este necesar sa ne reinventam relatia cu ea!
Este necesar sa ii dam locul pe care il merita, sa se poata manifesta din plin, sa ii oferim un loc in care sa dezvolte libertatea, creativitatea fiecaruia dintre noi.

Altfel spus, as putea sa indraznesc sa va cer fiecaruia dintre voi, sa indrazniti sa deveniti la randul vostru... Iubire?


de Jaques Salome

Tu cum stai cu stima de sine?

"...  Stima de sine înseamnă să dovedesc că sunt capabil de următoarele:
   • Să spun ce gândesc.
   • Să fac ce vreau.
   • Să insist când mă lovesc de o dificultate.
   • Să nu îmi fie ruşine să renunţ.
   • Să nu mă las păcălit de publicitate sau de modă, care vor să mă facă să cred că nu sunt o persoană cum trebuie dacă nu port cutare marcă de haine sau nu gândesc în cutare mod.
   • Să râd din toată inima dacă sunt luat peste picior fără răutate.
   • Să ştiu că pot supravieţui eşecurilor mele.
   • Să îndrăznesc să spun "nu" sau "stop".
   • Să îndrăznesc să spun "nu ştiu".
   • Să îmi urmez calea, chiar dacă sunt singur(ă).
   • Să îmi acord dreptul de-a fi ferici t(ă).
   • Să suport să nu mai fiu iubit(ă), chiar dacă asta mă face nefericit(ă) pe moment.
   • Să mă simt împăcat cu mine însumi.
   • Să spun "mi-e teamă" sau "sunt nefericit(ă)" fără să mă simt înjosit(ă).
   • Să îi iubesc pe ceilalţi fără să îi supraveghez sau să îi sufoc.
   • Să fac tot ce pot ca să reuşesc ceea ce vreau să reuşesc, dar fără să mă forţez.
   • Să îmi dau dreptul de-a decepţiona sau de-a rata.
   • Să cer ajutor fără să mă simt inferior (inferioară).
   • Să nu mă desconsider şi nici să îmi fac rău când nu sunt mulţumit(ă) de mine.
   • Să nu mă simt invidios (invidioasă) de succesul sau de fericirea celorlalţi.
   • Să pot să supravieţuiesc nefericirilor mele.
   • Să îmi dau dreptul de a-mi schimba părerea după ce chibzuiesc.
   • Să dau dovadă de umor faţă de mine însumi.
   • Să spun ce am de spus, chiar dacă am trac.
   • Să trag învăţăminte din greşelile mele.
   • Să mă arăt în costum de baie chiar dacă corpul meu nu e perfect.
   • Să mă simt în regulă cu rănile din trecutul meu.
   • Să nu îmi fie teamă de viitor.
   • Să găsesc că sunt un/o tip/a bine, cu calităţile şi cu defectele sale.
   • Să simt că progresez şi că trag învăţăminte din viaţă.
   • Să mă accept aşa cum sunt astăzi, fără să renunţ totuşi să mă schimb mâine.
   • Şi, în sfârşit, să ajung să mă gândesc şi la altceva decât la mine... ..."

Zice  - Christophe Andre in cartea "Imperfecti, liberi si fericiti"

Tulburarea obsesiv compulsiva - sau cum perseveram in aceeasi greseala

... Dacă nu eşti conştient de problemele tale, eşti menit să repeţi la nesfârşit acelaşi comportament şi aceleaşi tipicuri nesănătoase în lupta ta inconştientă de a-ţi vindeca vechile răni. Şi, în tot acest timp, nu faci decât să-ţi sabotezi întreaga viaţă. Inconştient, suntem siliţi să reparăm vechile răni. Dar dacă vrei să vezi cum funcţionează în viaţa ta, această tulburare este motivul pentru care întâlneşti de fiecare dată acelaşi nemernic sau pentru care continui să atragi acelaşi gen de prieteni cărora nu le pasă de tine - practic, motivul pentru care pari să te confrunţi de fiecare dată cu aceeaşi dramă, cu aceleaşi probleme.


   Adesea, oamenii se gândesc că problemele lor provin din lipsă de inteligenţă, de atractivitate, de umor şi aşa mai departe. "Dacă aş fi puţin mai drăguţă, mai deşteaptă", ne spunem, "atunci aceste lucruri rele nu mi s-ar mai întâmpla. Nu aş fi fost părăsită. Şeful nu m-ar fi dat afară."
   Insă, aşa cum îţi vei da seama pe măsură ce parcurgi acest proces, problemele tale nu se datorează lipsei de atribute pozitive, ci lipsei de conştientizare a acţiunilor tale. Nu eşti atentă la motivele pentru care atragi un tip ce nu se poate implica într-o relaţie. Nu înţelegi de ce ai probleme cu autoritatea, fiind rebelă la serviciu.


   Am văzut oameni care îşi raţionalizau problemele dând vina pe circumstanţe sau pe "ghinion". Asta e o imensă prostie şi o negare totală. Aşa cum spunea cineva, norocul înseamnă să te pregăteşti să întâlneşti oportunităţile, iar nenorocul se datorează adesea unei lipse de pregătire. Ne creăm propria realitate, iar apoi avem tupeul să ne întrebăm "de ce eu?" E adevărat că oamenilor buni li se întâmplă chestii rele, vom ajunge şi la asta puţin mai târziu, dar la un anumit moment, trebuie să ne recuperăm forţa interioară şi să încetăm să mai trăim şi să mai reacţionăm inconştient. Trebuie să încetăm să mai acţionăm în moduri care să ducă la repetarea tiparelor şi a sentimentelor dureroase din trecut.


   Acum, comportamentele noastre negative sunt inconştiente pentru că sunt dureroase, aşa că le reprimăm. Insă nu-ţi poţi înşela psihicul. Chestiile asupra cărora nu acţionezi şi pe care nu le rezolvi ajung să se repete... iar şi iar.
   Nimănui nu-i place să se uite înapoi, la viaţa sa, şi să scoată la iveală ceva dureros. Acest lucru poate aduce la suprafaţă sentimente de furie, tristeţe, trădare - adesea legate de membri ai familiei care fac parte încă din viaţa ta, cum ar fi părinţii tăi, de exemplu. Doar ei au fost primele tale modele în viaţă şi au jucat un rol extrem de important în modelarea persoanei tale.
   Nimănui nu-i face plăcere să aibă resentimente faţă de părinţii săi. E oribil. Ne face să ne simţim rupţi de ei, ceea ce scoate la iveală sentimentele primare de abandon. Ne face să ne simţim singuri, vinovaţi, plini de resentimente şi derutaţi. Aşa că, în loc să examinăm cu atenţie trecutul, adesea spunem lucruri precum "Am avut o copilărie nemaipomenită." sau "Părinţi mei sunt perfecţi." Pentru că ne iubim părinţii şi pentru că nu dorim să-i învinuim sau să avem resentimente faţă de ei, negăm anumite părţi dureroase din copilărie.


   Răscolirea trecutului ne mai poate face să ne simţim vinovaţi şi nerecunoscători pentru toate lucrurile extraordinare pe care părinţii le-au făcut pentru noi. Atât de multă lume zugrăveşte viaţa doar în alb şi negru: "Am avut o copilărie perfectă." sau "Taică-meu a fost un nemernic." Vezi tu, când cineva este perfect, nu avem de ce să fim înverşunaţi şi sau de ce să suferim. Intrăm în faza de negare, dar ajungem să punem în scenă cu alţii problemele noastre nerecunoscute şi nerezolvate. Pe de altă parte, atunci când ceva sau cineva este întru totul rău, a-l pierde sau a avea resentimente faţă de el nu e chiar aşa de dureros, pentru că nu ai, de fapt, după ce să suferi. Având această atitudine, ne victimizăm: "Săracul de mine. Lucrurile au mers atât de prost pentru mine. Am avut atâta ghinion."


... Niciunul dintre noi nu-şi doreşte răul în viaţa sa, dar s-ar putea să nu avem de ales. ... 
Cum ar putea răul sau tragediile care te-au lovit să-ţi ofere un punct de plecare pentru bunătate? Aceasta este o întrebare de mare anvergură, iar eu nu pot răspunde în locul tău. Va trebui să o porţi cu tine şi să-i găseşti răspunsul pe măsură ce îţi trăieşti viaţa. Tu trebuie să găseşti sensul. Tot ce pot să-ţi spun e că îl vei găsi dacă îl vei căuta. Nu este uşoară punerea în practică a acestei filosofii, cum, de altfel, nicio victorie adevărată nu este. Dar suntem programaţi să supravieţuim şi poţi trece prin orice dacă te pleci, dacă înveţi din acea experienţă şi dacă o transformi.


 TRANSFORMĂ


   Ideea din spatele acestui exerciţiu este de a folosi afirmaţiile pozitive şi de a crea la propriu un antidot pentru fiecare afirmaţie negativă cu care îţi faci rău, inversându-i astfel efectele. Mai întâi, fă o listă cu toate lucrurile negative pe care le gândeşti şi ţi le spui zi de zi. Nu te abţine - pune toate cărţile pe masă, ca să vedem cu ce anume avem de-a face. Iar acum, partea grea.


   Ia fiecare dintre aceste afirmaţii şi transformă acel ceva negativ pe care mintea ta s-a blocat în ceva pozitiv. Exemplul meu favorit pentru asta provine, dintre toate, de la o reclamă la pantofi sport. O femeie vorbeşte despre coapsele sale "trăsnet", dar, în loc să poarte discuţia spre ceva negativ, ea o transformă, spunând cât sunt de puternice, cât de mult o susţin atunci când aleargă şi, mai ales, cum abia aşteaptă să-şi poarte nepoţii pe puternicele ei coapse "trăsnet" când va fi mai în vârstă.


   Poţi face asta cu orice. Poate fi dificil, dar exersează cât de des poţi. Transformând lucrurile, îţi reantrenezi mintea să te susţină şi să evolueze, în loc să te doboare şi să te tragă înapoi.
   Iată alte câteva exemple: îţi spui că eşti prost de fiecare dată când faci o greşeală, cât de mică? Renunţă la acest limbaj puternic negativ şi aminteşte-ţi că toată lumea face greşeli - e un semn pozitiv că eşti viu, că faci şi dregi. Şi nu ştii niciodată unde te pot purta greşelile tale.
   Lucrează la lista ta. Nu te teme să fii creativ. Mintea noastră e înclinată către negativism, aşa că e important să fii înarmat şi pregătit cu suficiente gânduri pozitive pentru a le ţine în frâu pe cele negative. ..."


Fragment din cartea "Fara limite" - Jillian Michaels

Atitudinea este totul

Jeff Keller in cartea lui "Atitudinea este totul"", ne explica despre cum putem schimba semnificatia pe care am dat-o unor intamplari/experiente neplacute din trecut acceptand ca nu putem schimba trecutul, dar putem totusi schimba ceva:
interpretarea pe care am dat-o intamplarii/experientei.

citez:

  "Asumă-ţi responsabilitatea pentru propriile "filme"

   ... Generăm în mod constant filme mintale, bazate pe relaţiile noastre, pe experienţele legate de carieră şi pe alte evenimente. Indiferent care este sursa imaginilor mintale, există un aspect pe care vreau să îl subliniez: Tu - şi numai tu - deţii controlul asupra propriilor "filme".

   Să încercăm un mic experiment. Gândeşte-te la un cornet de îngheţată umplut cu îngheţata ta preferată. Creează acest gând o anumită imagine în mintea ta? Sunt convins că da.
   Gândeşte-te acum la un elefant. Poţi să îl vezi? Schimbă culoarea elefantului în roz. Într-o fracţiune de secundă, ai creat imaginea unui elefant roz. Poţi să te întorci la imaginea cornetului de îngheţată? Desigur că poţi.

   Înţelegi la ce mă refer? Tu deţii controlul asupra imaginilor care ţi se formează în minte. Totuşi, atunci când nu hotărăşti în mod conştient ce imagini să fie activate, mintea ta va căuta în "arhive" şi va rula din nou filme sau fişiere vechi din biblioteca ta mintală.

   Schimbă semnificaţia filmelor vechi

   Nu îţi este de nici un ajutor să negi o experienţă trecută, indiferent cât de dureroasă a fost sau cât de mult te-a dezamăgit. Nu poţi, de exemplu, să schimbi faptul că ai fost criticat de profesor. Pe de altă parte, poţi schimba interpretarea evenimentului."

   Probabil că atunci când ai fost criticat, interpretarea pe care ai dat-o acestei experienţe a fost: "Nu sunt suficient de bun" sau "Părerile mele nu valorează nimic." Deşi aceasta a fost interpretarea unui copil, se poate ca tu să o fi purtat, în mod nepotrivit, cu tine de-a lungul vieţii de adult. Totuşi, astăzi poţi alege în mod conştient să vezi situaţia diferit - de exemplu, poţi să consideri că profesorul nu a fost de acord cu tine, dar că opinia lui nu viza inteligenţa ta sau valoarea ta ca persoană!"

am incheiat citatul

Cat de simplu este... nu? Incearca si tu!!!

POVESTEA FETIŢEI CARE CĂUTA ÎN EA CALEA CUVINTELOR

O poveste creează forţe nebănuite.

Poate să refacă legături căutate de mult timp sau care s-au pierdut cu şi mai mult timp în urmă.

Toate aceste vibraţii reluate vor crea o energie şi uneori o cale pentru a putea atinge mai mult din ceea ce este inaccesibil.

A fost odată o fetiţă care nu găsea niciodată cuvintele pentru a spune ceea ce simţea. De fiecare dată când încerca să se exprime, să arate ceea ce se întâmpla în interiorul ei, simţea un fel de gol. Cuvintele păreau să alerge mai repede decât gândurile. Se îmbulzeau în gura ei, dar nu reuşeau să se adune pentru a crea o propoziţie.

În astfel de momente, fetiţa devenea agresivă, violentă aproape răutăcioasă. Şi frazele gata făcute, şovăitoare, întrerupte, reuşeau să-i iasă din gură. O ajutau doar pentru a întrerupe orice relaţie ce s-ar fi putut forma.

 -  Oricum, tu nu poţi să înţelegi.

-      Nu foloseşte la nimic să vorbesc.

-      E o prostie să crezi că trebuie să spui totul!

Alteori, prefera să se închidă în tăcere, păstrând un sentiment dureros.

-   Fiindcă oricum nimeni nu putea să înţeleagă ce simţea ea şi nu va şti niciodată. Şi cuvintele nu sunt decât cuvinte.

Dar, în adâncul ei, era nefericită, fără speranţă, trăind o adevărată tortură de fiecare dată când încerca să vorbească cu cineva.

Într-o zi, auzi la radio un poet care spunea:

-      Fiecare om are o Cale a Cuvintelor pe care trebuie să o găsească.

Şi astfel, încă de a doua zi dis de dimineaţă, fetiţa se hotărî să plece să găsească acea Cale a Cuvintelor din interiorul ei.

Prima oară când o luă pe calea Cuvintelor, nu văzu nimic acolo. Erau doar pietricele, tufişuri şi crengi uscate, scaieţi şi câteva flori cu frunze înţepătoare.

Cuvintele păreau să se ascundă, să fugă din calea ei.

A doua oară când a mers pe Calea Cuvintelor, primul cuvânt pe care 1-a văzut scris pe un copac, a fost: "îndrăzneşte!" Iar când se apropie de el, cuvântul a îndrăznit să-i vorbească şi i-a spus cu o voce sfârşită:

- Vrei să mă ridici un pic pe creanga copacului?

Fetiţa i-a răspuns:

-   Cred că te voi lua cu mine şi te voi purta departe în viaţa mea.

Altădată, a descoperit faptul că cuvintele erau ca nişte semne pe marginea drumului şi fiecare dintre ele avea o formă diferită şi un sens special.

    Cel de-al doilea cuvânt pe care 1-a întâlnit a fost "Viaţă". L-a adunat şi l-a pus cu grijă sub pernă. La început, nu a auzit nimic, dar, ţinându-şi respiraţia a perceput o voce firavă care şuşotea:

-      Eu sunt în tine, sunt în tine. Şi cu o voce şi mai slabă:

-      Ai grijă de mine.

Dar fetiţa nu era sigură că a înţeles foarte bine. Puţin mai departe pe Calea Cuvintelor a găsit un cuvânt însingurat, ghemuit şi zgribu­lit ca şi cum i-ar fi fost frig. Fetiţa îl luă în palmă şi îl încălzi puţin apoi, apropiindu-1 de inima ei, a auzit o tăcere adâncă. L-a mângâi­at şi i-a spus:

-   Cum te numeşti?

Şi micuţul cuvânt îi răspunse cu o voce înecată:

-   Eu sunt cuvântul "Singur". Şi într-adevăr sunt foarte singur.

Mă simt pierdut, nimeni nu se interesează de mine şi nu se ocupă de mine.

Fetiţa strânse cu grijă cuvântul la piept, îl sărută uşor şi îşi con­tinuă drumul.

Lângă un şanţ, a găsit pe calea Cuvintelor un cuvânt în genunchi cu braţele întinse. Fetiţa se opri, îl privi, iar cuvântul îi spuse:

-   Mă numesc "Tu". Sunt un cuvânt foarte vechi, dar greu de găsit deoarece trebuie tot timpul să mă cauţi printre multe alte cuvinte.

Fetiţa îl luă şi îi spuse:

-      Vreau să te adopt eu, "Tu" vei fi un prieten foarte bun pentru mine.

    Pe calea Cuvintelor găsi apoi alte cuvinte pe care le lăsă la locurile lor. Căuta un cuvânt vesel şi plin de viaţă. Un cuvânt care să poată străluci în întunericul rătăcirilor şi tăcerilor sale.

Îl găsi la capătul unui luminiş. Era întins cât era de lung, relaxat, cu ochii larg deschişi. Părea un cuvânt fericit că se afla acolo. Fetiţa se apropie de el, îi zâmbi şi spuse:

-   Într-adevăr, pe tine de căutam, sunt bucuroasă că te-am găsit.

Vrei să vii cu mine?

El îi răspunse:

-      Bineînţeles şi eu te aşteptam...

    Cuvântul pe care îl găsise era "Vei trăi". Când adună toate cuvintele pe care le culesese pe Calea Cuvintelor, descoperi cu sur­priză că acestea puteau forma următorul enunţ: "îndrăzneşte-ţi viaţa, tu singură eşti cea care o trăieşti" şi repetă mai rar: "îndrăzneşte-ţi viaţa, tu singură eşti cea care o trăieşti!"

    Începând din acea zi, fetiţa obişnuia să se plimbe pe Calea Cuvintelor. Astfel descoperi lucruri uimitoare iar cei care o cunoşteau erau foarte surprinşi să audă tot ceea ce adunase în inte­riorul ei. Erau uimiţi de toată bogăţia pe care o puteau găsi în fetiţa aceea atât de tăcută înainte.

Astfel se încheie povestea fetiţei care nu găsea niciodată cuvin­tele pentru a exprima ceea ce simte.

de  Jaques Salome

The power of vulnerability - Brene Brown

Aici gasiti filmuletul cu subtitluri in limba romana.
multumesc Cristina