O poveste creează forţe nebănuite.
Poate să refacă legături căutate de mult timp sau care s-au pierdut cu şi mai mult timp în urmă.
Toate aceste vibraţii reluate vor crea o energie şi uneori o cale pentru a putea atinge mai mult din ceea ce este inaccesibil.
A fost odată o fetiţă care nu găsea niciodată cuvintele pentru a spune ceea ce simţea. De fiecare dată când încerca să se exprime, să arate ceea ce se întâmpla în interiorul ei, simţea un fel de gol. Cuvintele păreau să alerge mai repede decât gândurile. Se îmbulzeau în gura ei, dar nu reuşeau să se adune pentru a crea o propoziţie.
În astfel de momente, fetiţa devenea agresivă, violentă aproape răutăcioasă. Şi frazele gata făcute, şovăitoare, întrerupte, reuşeau să-i iasă din gură. O ajutau doar pentru a întrerupe orice relaţie ce s-ar fi putut forma.
- Oricum, tu nu poţi să înţelegi.
- Nu foloseşte la nimic să vorbesc.
- E o prostie să crezi că trebuie să spui totul!
Alteori, prefera să se închidă în tăcere, păstrând un sentiment dureros.
- Fiindcă oricum nimeni nu putea să înţeleagă ce simţea ea şi nu va şti niciodată. Şi cuvintele nu sunt decât cuvinte.
Dar, în adâncul ei, era nefericită, fără speranţă, trăind o adevărată tortură de fiecare dată când încerca să vorbească cu cineva.
Într-o zi, auzi la radio un poet care spunea:
- Fiecare om are o Cale a Cuvintelor pe care trebuie să o găsească.
Şi astfel, încă de a doua zi dis de dimineaţă, fetiţa se hotărî să plece să găsească acea Cale a Cuvintelor din interiorul ei.
Prima oară când o luă pe calea Cuvintelor, nu văzu nimic acolo. Erau doar pietricele, tufişuri şi crengi uscate, scaieţi şi câteva flori cu frunze înţepătoare.
Cuvintele păreau să se ascundă, să fugă din calea ei.
A doua oară când a mers pe Calea Cuvintelor, primul cuvânt pe care 1-a văzut scris pe un copac, a fost: "îndrăzneşte!" Iar când se apropie de el, cuvântul a îndrăznit să-i vorbească şi i-a spus cu o voce sfârşită:
- Vrei să mă ridici un pic pe creanga copacului?
Fetiţa i-a răspuns:
- Cred că te voi lua cu mine şi te voi purta departe în viaţa mea.
Altădată, a descoperit faptul că cuvintele erau ca nişte semne pe marginea drumului şi fiecare dintre ele avea o formă diferită şi un sens special.
Cel de-al doilea cuvânt pe care 1-a întâlnit a fost "Viaţă". L-a adunat şi l-a pus cu grijă sub pernă. La început, nu a auzit nimic, dar, ţinându-şi respiraţia a perceput o voce firavă care şuşotea:
- Eu sunt în tine, sunt în tine. Şi cu o voce şi mai slabă:
- Ai grijă de mine.
Dar fetiţa nu era sigură că a înţeles foarte bine. Puţin mai departe pe Calea Cuvintelor a găsit un cuvânt însingurat, ghemuit şi zgribulit ca şi cum i-ar fi fost frig. Fetiţa îl luă în palmă şi îl încălzi puţin apoi, apropiindu-1 de inima ei, a auzit o tăcere adâncă. L-a mângâiat şi i-a spus:
- Cum te numeşti?
Şi micuţul cuvânt îi răspunse cu o voce înecată:
- Eu sunt cuvântul "Singur". Şi într-adevăr sunt foarte singur.
Mă simt pierdut, nimeni nu se interesează de mine şi nu se ocupă de mine.
Fetiţa strânse cu grijă cuvântul la piept, îl sărută uşor şi îşi continuă drumul.
Lângă un şanţ, a găsit pe calea Cuvintelor un cuvânt în genunchi cu braţele întinse. Fetiţa se opri, îl privi, iar cuvântul îi spuse:
- Mă numesc "Tu". Sunt un cuvânt foarte vechi, dar greu de găsit deoarece trebuie tot timpul să mă cauţi printre multe alte cuvinte.
Fetiţa îl luă şi îi spuse:
- Vreau să te adopt eu, "Tu" vei fi un prieten foarte bun pentru mine.
Pe calea Cuvintelor găsi apoi alte cuvinte pe care le lăsă la locurile lor. Căuta un cuvânt vesel şi plin de viaţă. Un cuvânt care să poată străluci în întunericul rătăcirilor şi tăcerilor sale.
Îl găsi la capătul unui luminiş. Era întins cât era de lung, relaxat, cu ochii larg deschişi. Părea un cuvânt fericit că se afla acolo. Fetiţa se apropie de el, îi zâmbi şi spuse:
- Într-adevăr, pe tine de căutam, sunt bucuroasă că te-am găsit.
Vrei să vii cu mine?
El îi răspunse:
- Bineînţeles şi eu te aşteptam...
Cuvântul pe care îl găsise era "Vei trăi". Când adună toate cuvintele pe care le culesese pe Calea Cuvintelor, descoperi cu surpriză că acestea puteau forma următorul enunţ: "îndrăzneşte-ţi viaţa, tu singură eşti cea care o trăieşti" şi repetă mai rar: "îndrăzneşte-ţi viaţa, tu singură eşti cea care o trăieşti!"
Începând din acea zi, fetiţa obişnuia să se plimbe pe Calea Cuvintelor. Astfel descoperi lucruri uimitoare iar cei care o cunoşteau erau foarte surprinşi să audă tot ceea ce adunase în interiorul ei. Erau uimiţi de toată bogăţia pe care o puteau găsi în fetiţa aceea atât de tăcută înainte.
Astfel se încheie povestea fetiţei care nu găsea niciodată cuvintele pentru a exprima ceea ce simte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu