POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT - poveste terapeutica

Suntem fiinţe de rostiri şi de tăceri, care înaintăm uneori pe acelaşi drum, foarte aproape unii de alţii, dar mult mai rar ne aflăm in acelaşi timp pe cele patru drumuri care se numesc: A îndrăzni să ceri, A şti să dai, A putea să primeşti şi A-ţi asuma riscul de a refuza.
                

Era odată, pe o planetă foarte apropiată de a noastră, o femeie pe care o chema Da Deacord şi care făcea parte din tribul Spunetot. Un trib înrudit cu tribul Măsimtbineînpieleamea, Sănătoşii, veri cu Câtimpnuamîncercatcontinui şi cu Reuşescoricum. Şi încă multe altele, precum faimosul trib Amîncredereînmine, unde copiii, foarte devreme învaţă să îndrăznească să îşi exprime sentimentele, să îşi arate emoţiile, să vorbească despre ceea ce simt, să se poziţioneze, să se afirme în faţa celorlalţi, fără nici o reţinere.

Într-o zi, Da Deacord a întâlnit un bărbat pe care îl chema Anxiosul, din tribul foarte renumit Nimicdezis.

Foarte repede, şi-a dat seama că avea pentru el sentimente de iubire şi chiar dorinţa de a merge mai departe în acest sens. Şi, cum se părea că şi el o iubea, chiar dacă nu se exprimase niciodată clar, îşi dorea să stea mult cu ea, fără să îi spună niciodată ce dorea de fapt, astfel încât a îndrăznit ea să facă primul pas. Astfel, între Da Deacod şi Anxiosul au fost mai multe întâlniri care apoi s-au trans­format în întâlniri amoroase. Întâlniri, care, în spiritul lui Da Deacord trebuiau să se transforme într-o relaţie de cuplu si, de ce nu, într-o căsătorie! Astfel, Anxiosul a acceptat atunci când ea i-a vorbit despre dorinţa ei de a trăi cu el şi, cine ştie, poate de a forma apoi o familie, de a avea o casă a lor.

Tribul lui Anxiosul, Nimicdezis, care nu era doar cunoscut, ci şi foarte numeros, conţinea de asemenea mai multe clanuri, toate înru­dite între ele, de sute de ani, precum clanul Nuîndrăznesc, clanul Nueuşor, Mi-efrică, Nucontează, Nupotfacenimic, Nureuşesc, Nueştigenul meu. Toţi membrii acestor clanuri, bărbaţi, femei, copii aveau o caracteristică generală: nu aveau încredere nici ei între ei, nici în alţii, din afara clanului. Acest lucru se traducea printr-o dorinţă de a nu spune absolut nimic despre sine, de a nu exprima ceea ce simţeau, de a nu vorbi despre ceea ce gândeau, de a nu lăsa să se vadă emoţiile pe care le aveau. Toate astea de frică să nu pară slabi. Nu cred că e nevoie să mai spun că, printre membrii acelor triburi, bărbaţii, în primul rând erau incapabili să îşi exprime senti­mentele pe care le aveau, în cazul în care aveau sentimente... Lucru care se întâmpla însă foarte rar!

Cred că aţi înţeles faptul că Da Deacord a avut o dificultate. A descoperit foarte repede, după câteva luni de viaţă în comun, că iubirea nu era suficientă pentru a menţine împreună două persoane, în timp lung şi mai e nevoie de ceva în plus: să îndrăzneşti să comu­nici, adică să accepţi să împărtăşeşti, să pui în comun, să vorbeşti despre tine şi să ai sentimentul că eşti ascultat de celălalt...

Avea sentimente foarte puternice pentru Anxiosul, pe care ar fi vrut să le împărtăşească sau măcar să le exprime. Ar fi vrut să îi vor­bească despre gândurile ei, despre copilăria ei, despre amintirile ei fericite. Uneori se întreba: "oare cum pot să îi spun că îl iubesc, fără să se simtă deranjat, fără să considere acest lucru drept o intruziune în viaţa lui intimă, o agresiune sau o provocare? Cum aş putea să îl invit să vorbească despre el, despre tinereţea lui, despre familia lui, despre visele sau despre proiectele sale fără să considere acest lucru drept o violare a intimităţii? Cum să îndrăznesc să stârnesc un schimb, fără să mă confrunt cu mutismul partenerului meu, care de obicei nu are nimic de spus, nu vrea să împărtăşească nimic (în afara întâlnirilor pe plan fizic)? Un bărbat curajos, dinamic, care se simte bine aşa cum e, dar care nu vrea să schimbe nimic în relaţia ei? Pentru Anxiosul era bine aşa cum era, nu era necesar să vorbească despre asta. De altfel, imediat ce Da Deacord încerca să vorbească, el se ridica, începea să se agite, părea că tot timpul avea ceva de făcut, ceva urgent.

Da Deacord, după câteva tentative de a-1 face să vorbească, care au eşuat, a înţeles că tot ceea ce era legat de relaţiile umane consti­tuia un schimb delicat, uneori chiar îl deranja. Astfel a început să se teamă să nu îl sperie, să nu îl forţeze şi atunci a renunţat să mai vor­bească despre ea, despre ceea ce simţea. Ea, care totuşi făcea parte din tribul Spunetot, un trib în care fiecare ştia să vorbească foarte bine. Un trib în care cu toţii, mari şi mici îşi vorbeau cu o mare uşurinţă şi libertate, despre tot ceea ce li se întâmpla în viaţă. Da Deacord s-a trezit în mod paradoxal în situaţia de a nu mai putea să vorbească despre ea, de a-şi interzice să mai spună ceva despre relaţia lor. Astfel, a început să cenzureze comunicarea, adică posi­bilitatea de a împărtăşi şi de a pune în comun.

După câţiva ani, relaţia lor consta în a se despărţi dimineaţa, pen­tru a merge la serviciu, fiecare în altă direcţie, apoi a se reîntâlni seara, spunându-şi bună seara, a ieşi uneori să se plimbe în tăcere, unul lângă altul sau a merge la restaurant doar pentru a mânca, apoi stăteau în faţa televizorului şi priveau doar emisiunile pe care el voia să le vadă (se uita în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la ser­viciu, în program pentru a şti la ce să se uite seara!)

Apoi mergeau să se culce, unul după altul, foarte rar în acelaşi timp, pentru că ei îi plăcea să mai rămână să citească. Uneori, bineînţeles, făceau dragoste, (de obicei o dată sau de două ori pe săptămână), în linişte.

Anxiosul adormea apoi imediat. Uneori adormeau unul lângă altul, după ce potriveau ceasul să sune la ora 6:45, când el se trezea. După ce se trezea alerga puţin şi apoi îşi lua micul dejun, citind ziarul.

Da Deacord a fost foarte repede atinsă, fără să îşi dea seama, de un simptom numit "Represie imaginară". Simptom, care apoi se poate transforma într-o boală serioasă, antirelaţională, care ne face să nu îndrăznim să spunem ceva pentru noi înşine, deoarece ne gândim înainte că acel lucru ar putea să îi facă rău celuilalt sau că celălalt nu va fi de acord sau ne va judeca sau ne va respinge şi nu ne va mai iubi dacă ne exprimăm esenţa gândurilor şi vorbim despre ceea ce simţim atunci când simţim acel lucru!

Exista un antidot foarte puţin cunoscut împotriva acelei boli, însă eficient, care se numea: "Nu o să mai gândesc în locul celuilalt". Insă Da Deacord nu se simţea pregătită să ia acel antidot. Ea credea, în mod naiv, că într-o zi, partenerul ei se va trezi, că se va schimba, va înţelege şi va începe să vorbească, să comunice cu ea!

Îşi pusese multe speranţe în el, însă fără să ţină cont de condiţiile în care a fost crescut Anxiosul, de educaţia pe care a primit-o în tribul lui. In tribul Nimicdezis "Nu se vorbea, nu se pierdea timpul cu discuţii inutile! Nu era nevoie să îţi povesteşti mereu viaţa! Oricum, cuvintele nu folosesc la nimic, decât la a produce suferinţă... când cei doi parteneri îşi dau seama că nu se mai înţeleg, a vorbi este o pierdere de timp, între bărbaţi se poate discuta, glumi, însă cu femeile devine totul foarte serios, vor tot timpul să ştie ce simţim, daca le iubim, dacă ne este bine..."

Cu toate acestea, Da Deacord nu voia să se descurajeze, credea că iubirea ei, răbdarea ei, atenţia faţă de partenerul ei, îl vor face să înţeleagă faptul că, într-un cuplu era important ca cei doi să îşi vor­bească, să comunice, să împărtăşească ceea ce simt...

Însă timpul care trecea, nu îi confirma deloc acest lucru. Şi până la urmă ea a fost cea care s-a schimbat. Atunci când a descoperit că nu mai cânta, ea care cânta atât de des la începutul relaţiei cu Anxiosul. Ea, care fusese tânăra atât de veselă, relaxată, care râdea tot timpul, din orice, simţea că a devenit nervoasă, crispată, supărată.

Şi atunci Da Deacord s-a gândit să sosise timpul să se respecte, să nu îşi mai consume toate resursele şi să încerce să păstreze vie încrederea ei în viaţă. A făcut o ultimă tentativă cu partenerul ei. Într-o seară, după masă, după ce a stins televizorul, i-a întins un sim­bol, o sârmă ruginită, pe care i-a spus să o ţină de un capăt. Ea ţinea în cealaltă mână o eşarfă de mătase. "Sârma aceea ruginită sim­bolizează relaţia noastră, cea pe care o avem astăzi. Pentru mine această relaţie nu mai este bună şi prefer să renunţ la ea." Şi a dat drumul capătului de sârmă pe care îl ţinea în mână. "Nu mai vreau această relaţie, nu m-am căsătorit cu tine pentru a trăi aceste lucruri" Apoi i-a arătat eşarfa: "Această eşarfă reprezintă relaţia pe care aş vrea să o am cu tine. Înseamnă că am nevoie de o relaţie în care să existe reciprocitate, în care să poată circula mesaje de la mine înspre tine şi mesaje care vor veni dinspre tine spre mine, pe care să le pot accepta fără să ezit, fără reticenţă".

Povestea mea nu mai spune mai departe ce a făcut Anxiosul. Oare a acceptat noua relaţie pe care i-o oferea soţia lui şi a renunţat la cea veche? Ceea ce ştiu însă este că Da Deacord a hotărât să se respecte pe sine şi este pregătită să meargă pe drumul pe care simte că va fi cel mai bine pentru ea. A avut nevoie de mulţi ani pentru a descoperi că era foarte important să se respecte şi să îşi asume riscul de a renunţa la o relaţie, chiar dacă era foarte importantă pentru ea, când acea relaţie nu mai era destul de hrănitoare pentru a îi permite fiecăruia să împărtăşească ceea ce era mai bun în ei.

 de Jaques Salome - cu multumiri doamnei Psiholog dr. Mariana Costache