Povestea barbatului care a devenit copac

Suntem mai mult decat ceea ce credem ca suntem, chiar daca nu stim intotdeauna acest lucru. 


Intr-o zi, un barbat care iubea mult natura si care se indepartase mult de ea, deoarece trebuia sa calatoreasca tot timpul, s-a hotarat sa devina un copac.
A visat de mai multe ori ca prinde radacini, ca in el incep sa se tese fibre de lemn si devine un stejar sau un mesteacan sau si mai bine, un gorun. Sa devina sau sa fie, un copac solitar, bine inradacinat in pamantul unui camp de verdeata, daca se putea, aproape de un lac pentru a-si putea scalda radacinile sau un copac la marginea unei paduri, aproape de semenii lui si, in acelasi timp, cu un pas inaintea lor, in avangarda, cu fata spre rasarit, pentru a se bucura de primele raze de soare.


Transformarea lui in copac a avut loc mult mai repede decat isi imagina, fara nici o pregatire in prealabil. intr-o noapte, fara luna, cand s-a trezit apoi dimineata, plin de roua a observat ca picioarele lui se transformasera in radacini. Corpul lui greoi, cu coloana verte­brala stramba (in urma unei tuberculoze osoase precoce) devenise un trunchi noduros de copac, batran de aproape o suta de ani, puter­nic si acoperit de o coroana a carei circumferinta se intindea pe mai bine de treizeci de metri. Era plantat in mijlocul gradinii lui. O gradina pe care o cunostea bine, pentru ca el insusi plantase acolo multi copaci. Copiii lui tineau un registru gros in care notau toti copacii pe care ii plantase tatal lor.


Era printre prietenii lui cunoscuti. Precum migdalul din stanga lui. isi amintea perfect ziua cand il plantase, o zi de noiembrie in care vantul sufla in rafale vesele si lua pe sus ultimele frunze ale acelui copac inca tanar pe care a incercat sa il planteze cu multa grija. si in fata lui era smochinul cu frunzele lui fine si sensibile. si dudul care isi raspandea umbra asupra unui artar de Japonia cu frun­ze fragile precum dantela. si apoi copacul acela ciudat, format din cinci trunchiuri, o specie rara care are capacitatea de a atrage aproape de el, brazii mai mici. Langa acel copac cu cinci trunchiuri exista intotdeauna un brad mic, care preia iarna zapada. Un copac inteligent, sociabil, care stie sa isi faca prieteni fideli, precum bradul, care nu il lasa sa moara inghetat.


Barbatul despre care va vorbeam nu parea deloc stingherit de noua lui conditie. I se parea normal faptul ca, crengile lui de jos ii ascundeau vederea caselor din vecini iar cele de sus il lasau sa vada, dincolo de acoperisuri, masivul Luberon, spre sud, la orizont. Parea o masa rotunda si cetoasa la acea ora a zilei.
Pamantul din gradina lui l-a primit cu bunavointa, radacinile lui s-au raspandit incet in cele opt directii esentiale ale vietii: cea a visului, a sperantei, a trecutului, a viitorului, a prezentului, a iubirii, a curajului si a mortii. Putin mai tarziu, spre pranz, a simtit nevoia sa mai adauge o directie: cea a fericirii simple si binevoitoare.
Isi petrecu toata ziua savurand placerea de a fi viu in prezent, in viata lui de copac, care, poate nu stiti, are un ritm foarte lent, foarte incet, in care imobilitatea este aproape o virtute: este un semn de intelepciune, de vitalitate si de pace.


Noaptea l-a invatat sa savureze gustul linistii si al miresmelor, iar aurora i-a oferit hrana subtila a luminii, oxigenul, adierea insufletita a vantului. in cea de a doua dimineata, pasarile l-au invatat sa asculte muzica naturii, care, dupa cum bine stiti, este o mare admi­ratoare a armoniei. Putin mai tarziu, ploaia i-a dezvaluit vibratia arzatoare a calatoriilor nemiscate. Privirile duioase ale catorva trecatori, pe drumul din apropiere, ii transmiteau multa dragoste.


Mai tarziu apoi a simtit miscarile de abia sesizabile ale anotim­purilor, zgomotul surd al unui motor de avion zburand la doua mii de metri altitudine, bazaitul insectelor, ciripitul unor vrabiute, miscarea efemera a norilor. Lumina stralucitoare a pranzului ii daruia bataile din aripi ale unui fluture si umbra trecatoare a unei aripi de pasare, sus pe cer.
Astfel, descoperi infinita tristete adusa de rumoarea impercepti­bila a furtunilor venite din celalalt capat al universului. A invatat sa distinga mirosurile, o multime de parfumuri venite din cele patru zari, a invatat sa observe razele de lumina si fasiile de umbra.


Este nevoie de foarte mult timp pentru a inceta sa mai fii om atunci cand vrei sa devii copac. E nevoie de rabdare pentru a te intari si a te topi in fibrele dense care cizeleaza inima unui copac, pentru a simti scoarta vie, mereu în miscare, in expansiune sub pulsatiile sevei.
In timp a cunoscut brutalitatea celor care nu stiu sa respecte viata unui copac, amaraciunea durerilor provocate de lovituri de cutit, de poluare, de violente.
A descoperit ca viata unui copac aduna o multime de eveni­mente, care trec neobservate pentru majoritatea oamenilor. Este nevoie de o intreaga viata de copac pentru a le accepta, a le integra si a fi capabil sa le transmiti unor oameni care sunt capabili sa le primeasca. Astfel, fiecare copac dobandeste o intelepciune nesfarsita, slefuita in ritmul anotimpurilor.


Daca intr-o zi va lipiti fruntea sau urechea de un copac, poate veti auzi un ecou sau o rezonanta care murmura povestea lumii si povestea vietii voastre.
Apropiati-va, strangeti in brate un copac, respirati, ascultati in liniste, acordati-va ragazul de a-i simti vibratia profunda.
Poate astfel veti descoperi si veti simti ca viata unui copac poate fi la fel de importanta ca viata unui om.


de Jacques Salome