Un vis de randunica

Uneori suntem responsabili sa ne confruntam cu realitatea viselor noastre, pentru a nu le mai considera obstacole.

"...Intr-o zi voi gasi o tara in care voi ramane pentru totdeauna. Cand va veni toamna nu va mai fi nevoie sa plec din cuibul meu, sa zbor spre tarile calde si apoi sa ma intorc inapoi, cand vine primavara..."

Acest vis revenea tot mai des in imaginarul unei randunele si de fiecare data, ii lasa un gust amar, regrete si tristete.Intr-un alt an, lucru care de altfel se pregatea de ani de zile, temperaturile s-au modificat.
Anotimpurile s-au topit unul in altul, nu mai era vara, nici iarna, primavara sau toamna, ci o clima neschimbata, cu un cer acoperit chiar si cand era soare, un aer inodor, fara parfum, fara canicula arzatoare, fara nebunie de culori.
La inceput randunica s-a bucurat mult.
"Ah, acum voi putea sa imi pastrez cuibul, sa-l fac mai rezistent, sa-l amenajez altfel, voi putea sa imi continui activitatile zilnice, sa ma intalnesc cu prietenii mei sau chiar sa invat sa inot... si sa pictez acuarele..."
Pe scurt, randunica noastra isi facea o multime de proiecte si, cum temperatura era aceeasi, a inceput sa realizeze cateva din aceste proiecte.
Zilele semanau unele cu altele, iarna a trecut foarte repede, apoi a venit primavara. Si o data cu ea celelalte randunele, care inca mai plecasera in tarile calde s-au intors.
Apoi a trecut vara, a venit toamna si randunica noastra se putea bucura ca va putea sa ramana din nou acasa, ca nu va trebui sa faca acea calatorie obositoare, spre tarile ce raman si iarna insorite.
Insa, in acel an randunica noastra se bucura mai putin de faptul ca ramanea in cuibul ei, zbura pe aceeasi bucata de cer si in acelasi spatiu care era al ei.
Incepuse chiar sa se plictiseasca, cuibul ei i se parea monoton, vecinii ei cam lipsiti de interes. Insa ceea ce ii lipsea cel mai mult era faptul de a visa. De cand nu mai calatorea nu mai avea nici vise.
Si, poate nu stiti, dar o randunica care nu mai viseaza este asemenea unei pasari fara aripi.
Sa nu va ingrijorati prea tare, mai avea aripi, insa aripi fara energie, anesteziate, care o purtau pe langa cuib, o ajutau sa incerce cateva acrobatii in zbor, sa plonjeze ca o sageata sa prinda o musca, dar care insa nu o mai purtau spre orizont, in calatorii lungi.
Isi indeplinea toate sarcinile de randunica, dar inima ei era in alta parte. Cu toate acestea avea acum tot ce isi dorise timp de ani de zile, dar nu era fericita.
Intr-o dimineata a simtit ceea ce ii lipsea cel mai mult, gustul marii si sunetul vantului care o insoteau in lungile calatorii de altadata.
Iar cand a venit toamna, randunica noastra a plecat din cuibul ei si a inceput din nou marea calatorie.
Stia ca avea sa fie ultima ei calatorie si voia sa mai simta o data apa sarata a marii si sa asculte zgomotul vantului. Vroia sa se mai scufunde o data in forfota de aripi si de corpuri asemanatoare cu ale ei, deasupra marilor si continentelor, intr-un elan de viata si de recunoastere reciproca.

Povestea "Un vis de randunica" dupa Jaqcues Salome